Pui de adrenalină îmblânzită de rugăciune

La începutul anilor 90, l-am întrebat pe un desenator ‒ pictor francez venit pentru prima dată în România ‒ ce l-a șocat cel mai mult la noi. Mi-a arătat câteva schițe făcute în timp ce străbătea țara. Între ele, una ce înfățișa o băbuță dusă pe gânduri, înfășurată într-o broboadă groasă din lână neagră, apărând cu palmele flacăra unei lumânări în fața unei cruci de mormânt. Avea și un titlu: „Paște în România”. Întâi l-am suspectat că exagerează, că vânează spectaculosul, exotismul, pentru publicul francez, cu totul altceva decât ouăle și găinile de ciocolată. Ceva însă în sufletul meu recunoștea acel adevăr fără să-l fi trăit sau să-l fi văzut vreodată.

Era știut că și de Paște, și de Crăciun, înainte să ne așezăm la masă, împărțeam pentru ai noștri, dar nu mergeam la cimitir la mormintele noastre decât la Moși sau să facem curățenie. Eu nu cunoscusem pe nimeni din cei înmormântați acolo și puși în pomelnic la Adormiți. Cum mormintele adormiților din partea tatei nu se aflau în oraș, ajungeam la ele și mai rar, doar în vacanța de vară, dar ce mândră și importantă m-am simțit când cealaltă bunică, mama tatei, a început să-mi încredințeze tava cu cele de împărțit pentru „ai noștri”! Abia așteptau vecinele, baba Anica, Suzana, Morărița sau Peneșoaica (ia te uită, din ce hău de uitare mi-au răsărit? Dumnezeu să le ierte!) faimosul cozonac și celebra plăcintă și salată de boeuf ale bunicii...

Paștele nu însemna doar Ziua Învierii. În copilăria mică începea deja cu Vinerea Mare, când ne îmbrăca mama cu hainele noi și treceam pe sub Domnul Iisus. La biserica noastră, Scoaterea Sfântului Epitaf era deosebit de solemnă: înaintea preoților erau rânduiți perechi-perechi copii pătrunși de însemnătatea momentului, îmbrăcați frumos și ducând cu gravitate sfeșnicele ce aveau să stea toată ziua și toată seara pe masa Sfântului Mormânt. O masă lungă, solidă și grea, pe care se înălțau morman florile aduse de creștinii veniți la închinare. Era așa frumoasă biserica! Durerea era cam abstractă și știam că nu va ține mult. Cred că eram mai degrabă recunoscătoare că Dumnezeu s-a răstignit pentru noi.

A doua zi, dis-de-dimineață, ne împărtășeam sumedenie de copii. Fără Sfântă Liturghie. La strană însă stătea bătrânul dascăl Dan, cu un caiet în care ne trecea numele, ca să ne pomenească Părintele în altar. Apoi așteptam Învierea! Și atunci respiram prin toți porii bucuria, libertatea și voioșia din casă și de peste tot.

Mai târziu, pe la 9-10 ani, am descoperit, trimisă de mama, și frumusețea tainică a Deniilor de la începutul Săptămânii Mari, cu cântările lor minunate. Ce bine se potrivea frumoasa voce de bas bariton a dascălului Dan cu plângerea din versuri, cu liniștea și lumina scăzută din biserică! Înțelegeai greutatea și durerea Răstignirii, înțelegeai de unde venea...

Și mai târziu am început să stau și la Sfânta Liturghie, după slujba Învierii de afară. Greu! La biserica noastră ținea până la 6 dimineața, mi se închideau ochii, dar nici măcar la 6 nu plecam noi acasă, pentru că mama se oferea, fără să-i fi cerut cineva, să le ajute pe tanti de la pangar la curățenie! Mă trimitea ea acasă, dar cum era s-o las singură? Așa că, bombănind în sinea mea, frecam de zor ceara de pe podea. Încă nu se inventaseră candelele; toată lumea avea în mână lumânări. Dar, pentru că am ajuns aici, aș vrea să fac o paranteză pentru tanti Aurelia de la pangar. O merită cu prisosință. La cei peste 70 de ani, conducea treburile bisericii cu mână de fier. Fusese asistentă medicală la maternitatea din oraș și salvase, ascunzându-i de ochii comisiilor medicale, pe unde putea, prin vestiare, prin coșuri cu rufe murdare, mulți copii care la naștere primiseră note mici. Culmea e că toți deveniseră adulți normali, unii chiar doctori. La vremea aceea, noi nu știam aceste lucruri; mama nu știa decât să se gândească la alții, eu... E drept că, dacă se întâmpla să mă laude vreuna din ele, mă simțeam tare impostoare, fără să am totuși curajul să-mi mărturisesc bombănelile. Nu trecuseră nici două zile de când îmi promisesem că o să fac.... și o să fiu... Astăzi, când se întâmplă ‒ prea rar ‒ să mă aflu în noaptea de Paște în vreo biserică unde se face apel la credincioase să ajute la curățenie, parcă o aud pe mama spunând: „Lasă, măi mamă, că sunt și ele obosite!”.

Sigur că, de-a lungul timpului, am avut parte și de ceva adrenalină: într-un an era să rămânem fără ouă, altă dată am descoperit târziu o pată pe rochia cea nouă, altă dată chiar am rămas fără salată verde. Par ridicole, dar atunci aveau alura unor catastrofe ‒ dar, chiar și așa, cu ajutorul Maicii Domnului s-au găsit soluții. Pentru copilul de atunci, cea mai spectaculoasă a fost trăistuța cu susai (ce s-a mai distrat bunica!) adusă de bunicul nostru de la grădină ca să înlocuiască salata verde. „Hai, fătiță, că mâncăm și mâncarea iepurașilor!”. A ieșit o salată grozavă, după părerea unui copil foarte mofturos. Mă și mir că de-atunci n-am mai mâncat niciodată!

Adrenalinele astea sunt niște pui de adrenalină îmblânzite de rugăciune, de spațiul casei, de membrii familiei; niște adrenaline domestice, de dinainte de Paști. Cu totul altfel stau lucrurile cu adrenalina din ziua de Paște...

I. Împlinesc 7 ani și e Paște și a nins și zăpada s-a așternut. Am primit cadouri multe și frumoase și, pe deasupra, în mod cu totul și cu totul excepțional, în oraș au venit comèdii, care s-au așezat chiar în fața casei bunicilor materni! E drept că nu sunt decât două, călușei pentru copii mici și o comèdie mijlocie, nu ca la bâlci, unde sunt o sumedenie. Da, dar la bâlci (instituit de Sfântul Constantin Brâncoveanu în ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel; se ține la ieșire din oraș) nu am voie decât cu părinții sau bunicii. Aici pot să merg singură! Și nici nu costă mult: doar 1 leu sau... un ou! N-are importanță dacă oul e fiert sau crud, poate să fie și roșu ‒ și nu se supără comedianții nici dacă e puțin ciocnit! Ce fericire! Am găsit cea mai bună întrebuințare pentru toate ouăle pe care le ciocnim pe ascuns, ca să nu ne mai certe mama că le stricăm, pentru că trebuia să ciocnim doar cât mâncăm. Mi-am umplut gentuța cu ouă și m-aș da în neștire în comèdie, dacă nu m-ar da jos chiar comedianții!

E Paștele, e ziua mea și e zăpadă și au venit și comèdiile. Spre rușinea mea, ordinea nu e tocmai aceasta... Bineînțeles că m-am uitat în Pascalie și, teoretic, ar fi posibil să-mi mai sărbătoresc (și încă de câteva ori!) ziua de naștere de Paște. Să dea Domnul să îndrept tot ce e de îndreptat!

II. Sunt în clasa a VI-a sau a VII-a. Noi nu aveam vacanță de Paște. Aveam o vacanță de primăvară fixă de-o săptămână, care începea pe 6 aprilie, așa că a doua zi de Paște eram la școală. Campionatele de ciocnit ouă de acasă păleau în fața celor amarnice de la școală. Aveau loc în recreația mare, care era cu adevărat mare, ținea 20 de minute. În anul acela de pomină, campionatul începuse de ceva vreme, se înfruntau deja cei care câștigaseră primul tur, se verificau ouăle, ca nu cumva să fi fost înlocuite sau să fie din lemn, se verifica poziția degetelor... când, deodată, vedem zburând prin clasă un ou care se zdrobește de perete chiar lângă tablă, făcând o uriașă pată galbenă... care se mai și prelinge!

Era un ou de rață, mare. Vizase, clar, capul unui coleg. El se ferise la timp, iar noi ne aleseserăm cu ditamai pata pe perete. Pauza era pe sfârșite și începea ora de fizică, cu cel mai sever profesor din școală. Era nedemn să pârăști ‒ și apoi, nu te lăsa inima să-l vezi pedepsit de domnu’ Drăgan nici măcar pe cel mai nesuferit coleg! Plus că nu aveam voie sa venim cu ouă roșii la școală și riscam o pedeapsă generală. Ne-am mobilizat la iuțeală: am blocat ușa și am frecat pata cum am putut cu batistele personale (nici nu știam pe atunci că există batiste de unică folosință!) și cu apa ce mai aveam prin bidonașe. Nu mai știu cu ce am mascat locul, dar profesorul nostru purta din fericire ochelari cu dioptrii mari și nu-i trecea prin cap că ar fi trebuit să examineze pereții. Fericiți că am scăpat basma curată, n-aveam să facem niciodată anchetă ca să aflăm cine îl lansase, dacă era un accident sau dacă oul fusese anume vopsit nefiert. Afacerea a fost clasată definitiv sub numele de „Aventura oului de rață” și avea să fie evocată în discursul pe care l-am ținut din partea elevilor la ceremonia de absolvire. Habar n-aveau profesorii ce putea să ne distreze așa... dar ce sperietură trăsesem!

III. Prin anul II sau III de facultate, membrii grupul nostru de munte plănuiseră o ieșire interesantă în Munții Baiului (pe care-i evitam din cauza numeroaselor stâne și a numeroșilor câini. Acum era un moment bun, că nu urcaseră oile la munte), cu coborâre în Bușteni, urmând să ne continuăm drumul prin Bucegi. Probabil că se făcea punte cu 1 mai și voiam să profităm de încă o zi! Eu întotdeauna petreceam sărbătorile de Paște și de Crăciun în familie și a trebuit să mă rog mult de părinți să mă lase. N-au fost bucuroși, mama s-a întristat că mă găsisem tocmai de Paște să plec, dar până la urmă mi-au dat voie. Imediat după Sfânta Liturghie am ciocnit la repezeală un ou, am înghițit ceva, mi-am pus ghetele, am luat rucsacul pregătit din vreme și am alergat la gară. Miraculos, dispăruse orice urmă de oboseală! Pe la prânz străbăteam în grup vesel Valea Doftanei, dornici să intrăm cât mai repede pe traseu. Ieșea lumea de la A doua Înviere și se cruceau bietele femei văzându-ne cu rucsacii în spate în ziua de Paște. Noi însă ne simțeam grozavi, frumoși și deștepți. Mai ales deștepți!

Și... s-a întâmplat! Una din fete a făcut o entorsă. Era deja târziu, imposibil să ne întoarcem, imposibil să coborâm în ritmul în care mergeam acum în Bușteni. Călcaserăm cu toții strâmb. Oi rătăcite, am fost prea bucuroși să găsim o stână, una din cele de care ne feream. Era o stână veche, abandonată. Mâncare aveam multă și foarte bună, apă, nu. Am topit zăpadă pentru un ceai. Glumele cădeau greoi pe-alături. Mai bine dormim. Mi-am găsit un loc pe un raft de brânză, unde nu părea să bată vântul. Mirosul nu era nimic pe lângă frigul amarnic. Ațipeam din când în când, dar mă trezeam tremurând. Încercam să nu mă foiesc prea tare, să nu-i scol pe ceilalți. Oare cum puteau să doarmă? Adorm și eu, nu știu cât, dar mă trezesc de frig, bineînțeles, și când deschid ochii, văd deasupra capului, prin acoperiș, o stea. Lumina ei neînduplecată veghează frigul și ajunge până în străfundul conștiinței mele.

Se luminează într-un târziu și coborâm destul de repede în gara din Bușteni. Am mai ajuns o singură dată în Baiului în luna iulie, când am chiulit de la armată.

IV.  Pe la mijlocul anilor ’90, plec din nou de acasă în ziua de Paște, dar de data asta după ce am fost la bunici, după ce am stat cum se cuvine la masă, ca și cum m-aș fi dus în vizită. Și cam așa e. Mă duc la Breaza, la fosta mea gazdă. Au venit câțiva din vechii membri ai asociației Manche-Roumanie și au adus cu ei, în scop pedagogic (alte vremuri!), vreo douăzeci de adolescenți și tineri cu probleme. Fuseseră cazați prin familii, dar se făcea o masă comună, la o cantină, cu mâncare tradițională românească de Paște. Doctorul Rabay, șeful și sufletul asociației, m-a rugat să mă duc și eu.

Acuma, îmi făceam o mie de probleme, pentru că nu-mi era foame deloc; mâncasem bine acasă, bucatele mamei erau întotdeauna excelente, și apoi nu trecuse suficient de mult timp ca să uit mâncarea de la cantina „6 Martie”... Totuși, era nepoliticos să nu mănânc nimic și nu știam ce aveam să fac, dar în realitate n-a fost greu deloc. I-am explicat lui Joël Rabay că mâncasem deja, iar ceilalți nu m-au băgat în seamă. Fetele astea... În Franța, anorexia făcea ravagii, poate că și în România era la fel? Treaba lor... După ce-am ciocnit un ou, în timp ce discutam, n-am putut să nu observ cu câtă poftă mâncau ciorba de miel și m-am gândit că se schimbaseră cu siguranță lucrurile în bine în meniul cantinelor... când a răsunat un țipăt îngrozit, care mi-a înghețat sângele în vine. „Un dinte! Un dinte!”, țipa mereu un negru mărunțel și slăbuț. Am intrat în panică. Ce mă fac? Ce să spun? Mă pierdusem cu firea când, foarte calm, Joël Rabay a cerut să vadă „dintele”, și apoi a spus, pe un ton ferm: „E adevărat că nu sunt veterinar, dar sunt totuși doctor și pot să spun cu certitudine că ăsta nu-i un dinte”. A continuat apoi cu o explicație „științifică”, folosind un jargon medical care i-a convins pe toți că era un os obișnuit. Așa că și-au terminat farfuria de ciorbă și au mâncat apoi și celelalte feluri de mâncare. Eu, care știam cum se face ciorba de miel, eram și uluită, și recunoscătoare, și mă luptam în același timp să-mi țin râsul. Când i-am aruncat o privire întrebătoare, mi-a răspuns, zâmbind ștrengărește: „Ce era să fac?”. Dumnezeu să-l odihnească!

V. Episodul acesta, care e cumva contemporan cu ieșirea ratată din Munții Baiului de la sfârșitul anilor ’80, mi-a fost povestit de tata târziu, prin anii 2000, cred că după ce a făcut primul AVC. Oficial, tata nu ținea post, însă atunci când am încercat să-l facem să fie de partea noastră și să ne scutească de post, a spus scurt să facem cum zice mama. Mult mai târziu am aflat că erau zile când ținea post total. Una din aceste zile era Vinerea Mare.

Tata lucra la o uzină militară. Repara mașini de luptă și, după aceea, trebuia să le facă proba pe tancodrom. Acesta era mascat de o pădurice. S-a întâmplat ca el și colegii lui să aibă de făcut o probă chiar în Vinerea Mare. Aproape terminaseră, când au văzut un om care îngropa ceva în pădurice. L-au lăsat să termine și apoi s-au dus să vadă. Îngropase o capră jupuită de piele și înfășurată cu grijă într-un sac de plastic. Criza alimentară era în toi și cei care creșteau animale erau obligați să le vândă la stat pe mai nimic. Oamenii inventau tot felul de chestii ca să poată păstra carnea pentru familia lor. Cel mai adesea declarau, cu complicitatea veterinarilor, că animalele muriseră din cauza bolii.

Colegii tatei au fost siguri că descoperiseră un asemenea caz, că omul acela ascunsese carnea ca s-o recupereze mai târziu, așa că s-au gândit să profite și ei, să facă o friptură. Tata le-a spus că nu se cuvine, ei au încercat să-l convingă, dar avea tata o fermitate în voce când spunea ceva, care îți tăia cheful să insiști. Așa că și-au văzut fiecare de treaba lui: tata la tanc, ei la friptură. Peste noapte, la spitalul orășenesc s-au înregistrat câteva cazuri grave de toxiinfecție alimentară. Biata capră murise într-adevăr din cauza bolii, dar stăpânul ei iubea animalele și nu voise s-o arunce la întâmplare. O îngropase, dar îi luase totuși pielea. Singurul comentariu al tatei: „Eu aș fi murit dacă aș fi mâncat”.

Se mai fabrică oare pe undeva broboade groase din lână neagră?...

Elisabeta Gheorghe

Fotografii de Andreea Stanciu