La 50 de ani de la apariție
La sfârșitul anilor ’90 mă aflam, pentru trei ani și jumătate, în Belfast, Irlanda de Nord, UK. Atunci am început să corespondez prin email cu Adrian Enescu, a cărui muzică (de film, teatru, jazz, pop, electronică) o îndrăgeam. Tocmai începusem să pricep câte ceva din primul său LP, Basorelief, apărut în 1977, pe care mi-l cumpărasem cu zece ani în urmă de la un talcioc din oraș. Îl ascultasem de multe ori, însă un zid nevăzut mă despărțea de miezul său. Nu-i vedeam rostul. Eram, pentru întâia oară, copleșit de forța și liniștea versurilor și a muzicii — ce-i drept, începusem să mă obișnuiesc și cu muzica barocă și cu textele scripturale, cu autorii Filocaliei, cu muzica și practica litugică etc.
I-am trimis un mesaj exaltat și, spre marea mea uimire, mi-a răspuns așa:
„Am să-ți povestesc cum s-a născut Basorelief. Când eram la școală, am desoperit muzica religioasă gen misă, recviem, cantate profane, psalmi. În anul întâi de facultate am facut paleografie bizantină (transcrierea muzicii bizantine scrise cu neume în semiografia modernă); în următorul an cursul a fost interzis. Am vrut să compun atunci o misă. Ea trebuia să fie o fuziune între text, ‘starea catolică’ și ‘starea bizantină’ (ca formă extatică), pentru instrumente balcanice (țambal, nai, caval, vioară cu goarnă, buhai și alte fluiere). Atenție: acțiunea se întâmpla în 1970! Am propus acest proiect și a doua zi m-au chemat niște băieți… Pe atunci au aparut Imnele bucuriei, Imnele Transilvaniei, scrise (știi că a murit) de Ioan Alexandru. I-am dat telefon și i-am spus că vreau să fac un colaj din poeziile lui pe o structură de misă. A tăcut, apoi mi-a zis (textual): ‘Doamne ajută!’. Poeziile pe care le-am luat vorbeau despre patrie, popor, dar fără emfază”.
Adrian Enescu s-a ferit mereu de vorbele mari, declamative, avea o sensibilitate ieșită din comun pe care și-o apăra câteodată cu, spunea Lucian Avramescu (poetul care a scris versurile pentru albumele Grupul Stereo; Bună seara, iubito; Un buchet de trandafiri), „un fel de cinism aplicabil tuturor”. Confesiunea lui Enescu continuă:
„Kyrie eleison, Sanctus, Dies Irae, Gloria, Lacrymosa, Agnus Dei, Benedictus au devenit, mascat, Basorelief — poem-pop pe versuri de Ioan Alexandru, cu recitator (Irina Petrescu) și soliști vocali (Cezar Tătaru, Grup 5T), un poem patriotic, ca să poată trece de cenzură. De fapt, pentru mine însemna cu totul și cu totul altceva. Poziția de deasupra sau dedesubtul Dunării, iartă-mă, mă interesa mai puțin. Ceea ce voiam și nu am putut să fac a fost fuziunea de care ți-am vorbit. Nu am putut să fac pentru că nu mi-au dat bani să aduc toți instrumentiștii de care aveam nevoie. S-au prins într-un târziu, de fapt, de ce e în capul meu. A fost prima oară când am vrut să fug. S-au prins și de asta… Primul pașaport l-am avut în 1977, obținut cu multe peripeții. M-am întors după o lună — m-a sunat mama și mi-a spus că ar fi mai bine să vin mai repede acasă. De atunci tot încerc să duc la bun sfârșit această idee: Catolicismul și Bizanțul — o singură ‘stare’. Nu știu când am s-o fac sau dacă o voi mai face…”.
Abia după vreo zece ani aveam să mă dumiresc în privința miezului ascuns din Basorelief: „oriunde intră plugul în pământ / dai de un scut și-o patrie de oase”. Avea dreptate Adrian Enescu: versurile vorbesc despre patrie, numai că patria e a oaselor strălucitoare, iar în acest sens libretul ales de compozitor trimite mai degrabă la realitatea Gulagului (Alexandr Soljenițîn), la istoria zguduitoare din Panta rhei (Vasily Grossman), O zi mai lungă decât veacul (Cinghiz Aitmatov), Întoarcerea la Hristos (Ioan Ianolide), la trilogia lui Tenghiz Abuladze (Ruga, Copacul dorințelor și Căința).
.webp)
Basorelief ne ademeneşte să participăm, totodată, la „marea nuntă din vechime”, când „pământul este o cădelniţă-n amurg”, iar „oile se limpezesc în strungă”. Versurile sunt de esență premodernă, pe când cultura nu devenise încă „autonomă”, „autosuficientă”, nu își dobândise încă „emanciparea” de sub tutela cultului: „Era un text religios, puțin religios, dar era un text foarte puternic”. Mesajul său cheamă la înduhovnicire, la cinstirea printr-o „veşnică amintire” a celor ce, neprihăniţi, „au iubit senin până la moarte”, căci „din adâncurile bunului Pământ / iubirea-nvârte lumea mai departe”. Stihurile au rezonanţe psaltice, liturgice: „pace în cer şi pace între oameni / în toţi şi toate pace, slavă Ţie”.
Misteriosul adrisant al versurilor e de-acum uşor de ghicit: Logos-ul, Cuvântul Întrupat prin care omul devine întru fiinţă. Lui îi sunt închinate „imne şi slăvire”, pentru El oamenii s-au „îmbrăcat curat de sărbători”, iar „cântăreţul în zori de zi / îşi aprinde lampa de la stele”. Bucuria revărsată-n jur de El a luminat „puterile din jur” şi „în loc de fiare s-au făcut popoare”. Basorelief devine astfel un poem al „luminii line” şi al genezei graiurilor „din vorbe ce sunt”, într-un timp în care „de-acum e graiul Lui al meu”. E însuşi „graiul de departe” pe care-l ascultă oamenii „în slava lor de foc după moarte”. E semnul pe care cei de acum îl deprind spre a împinge-n cer „corabia din casă”. În cer, acolo sus unde — mărturiseşte poetul — e neamul său plecat „cu turmele, pe plaiurile sfinte”.
Ioan Alexandru
Peste ani, Adrian Enescu avea să vorbească public despre Basorelief, adăugând: „Am inserat citate din Patimile după Sf. Matei de Johann Sebastian Bach”. Primul său proiect de tip crossover (anunțat încă de la începutul anilor ’70, când își compunea lucrarea de diplomă: Cantata pe vechi teme bizantine pentru cvintet de jazz, cor și corzi), avea să însemne și primul pariu câștigat, acela de a evada cu succes în perioada care l-a preocupat foarte mult: muzica medievală, „momentul nașterii pop-ului, odată cu apariția truverilor și trubadurilor”, cei ce „cântau imnuri religioase pe care încercau să le adapteze, astfel încât să fie cât mai aproape de marele public; în același timp, reciproca era și ea valabilă, motive din muzica lor migrau în muzica cultă, scrisă de teologi”. Peste ani, Adrian Enescu avea să spună: „Această gândire artistică, formală, am continuat-o până astăzi. Crossover sau fuziune, așa mi-aș defini stilul meu muzical”.
La începutul mileniului III îmi scria: „Tot încerc să mă împac cu mine însumi și chiar cu restul lumii. La felul meu de a fi e chiar foarte greu. E anevoios, e migălos. Îmi pare rău că nu am făcut-o mai demult, undeva în timp. Acum ascult numai muzică din secolele XII, XIII, XIV și XV. Mă ajută foarte mult în împăcările mele…”.
Adrian Enescu
Prin ceea ce are mai nobil, mai înălțător, cu orchestrație electronică sau nu, muzica lui Adrian Enescu transmite acest jind al tămăduirii prin iubire, ca o întoarcere acasă. Cum rostește actrița Irina Petrescu, pe post de recitator în Basorelief: „Acum e liniște peste Pământ / E graiul Lui al meu / Când povestim e graiul de departe / Și oamenii-L ascultă îmbrăcați / În Slava lor de foc de după moarte”. Ca o strădanie neobosită de a rămâne om, de a deprinde — cât nu-i prea târziu — iubirea. Pentru că, tot Ioan Alexandru spune, „din adâncurile bunului pământ / iubirea-nvârte lumea mai departe”. Transmite, nu mai puțin, o anume fermitate, o stranie combinație de împreună-pătimire și neînduplecare, atunci când, ca în versurile lui Lucian Avramescu pentru Grupul Stereo, „totu-i vânt, mor plopi de cuvânt / și, dacă lacuri au secat / din ochiul tău cel necurat, / este semnul că ne-am depărtat”.
Marian Sorin Rădulescu