Prima mea încercare cu pictura în ulei a fost una despre furtună. Nu una oarecare, ci acea furtună biblică, în care Mântuitorul a mers pe ape și a poruncit vântului să-și potolească fiara. Era scena descrisă de Matei, în capitolul 14, acea zi când Marea Galileii, cu tot zbuciumul ei, s-a lăsat stăpânită de Cineva mai mare. Eu, un copil de vreo 9 sau 10 ani, cu mai multă îndrăzneală decât talent, m-am așezat în fața unui carton dat de sora mea și am început să dau viață poveștii.
Nu m-am gândit prea mult la cine era autorul originalului. Aveam în față o cartolină pe care o primisem de la un vecin și mi se părea de-ajuns. Nici azi nu știu cine o pictase, dar știu că acea imagine m-a fermecat. Culorile, faldurile mantiei, valurile care păreau că respiră la unison, totul îmi părea wow. Așa că am pictat repede, cu vigoare copilărească, fără prea multe ezitări.
După ce am terminat, am așezat „capodopera” pe dulapul din camera de zi, într-un loc strategic unde toți cei care ne treceau pragul puteau să o admire. Și au făcut-o pentru câteva săptămâni. Dar, cum toate lucrurile noi sunt repede înlocuite de ceva și mai nou, așa și tabloul meu a fost înlocuit curând cu altul, puțin mai reușit, iar în cele din urmă, a început să fie mutat de colo-colo până când, inevitabil, a sfârșit pe balcon. De acolo, după o scurtă ședere, a luat calea coșului de gunoi. Nu-i nimic, mi-am zis atunci. Orice artist trebuie să învețe să renunțe.
Anii au trecut. Au trecut atât de mulți încât uitasem complet de acea pictură. Eram acum în ultimul an la facultate și mă simțeam pierdut. Era o sâmbătă, una dintre acele zile în care totul părea lipsit de sens. Mă îndreptam spre atelier, împovărat de îndoieli și descurajare, nemulțumit de lucrarea mea de licență. Îmi amintesc că treceam printr-un parc de joacă pentru copii – râsetele lor păreau la ani lumină de starea mea – și în fața mea, un bărbat ducea sub braț o pictură înrămată. Fiind în jurul amiezii, am dedus că tocmai se întorcea de la piața de vechituri, acel loc unde clujenii spun că poți găsi „de toate”.
Și atunci am văzut-o: culorile, faldurile, valurile acelea inconfundabile. Era pictura mea! Pictura pe care o crezusem pierdută pentru totdeauna, stătea acum în fața mea, înrămată, ca și cum ar fi așteptat mereu acest moment. Am fost cuprins de o emoție pe care cu greu o pot descrie. Pictura pe care o aruncasem fără milă supraviețuise, călătorise prin timp și prin mâinile străinilor și acum, ca un oaspete neașteptat, îmi reapărea în față, mai mândră și mai demnă decât o lăsasem eu.
Ce lecție! Lucrurile pe care le lăsăm în urmă – fie ele mici sau mari – au un mod neașteptat de a reveni la noi. Ne reamintesc că nimic nu este cu adevărat pierdut. Că, până la urmă, toate furtunile se potolesc.
Pr. Ioan Gînscă
Fotografie de Anastasia Shuraeva / pexels.com