Prima noastră faptă bună

Bucovina scurgându-se în toate direcțiile, ca niște ape de cleștar, pe sub roțile mașinii, ochii lui frumoși și verzi, din când în când se întoarce spre mine și ni se sudează privirile scurt, între noi punți de diamant și punți de hârtie galbenă, prăbușindu-se și repede înălțate, două suflete despărțite de apă și noi fluturându-ne batiste albe de pe țărmuri, niciodată nu m-a locuit un om cum mă locuiește Mihai, apoi deschide gura și zice cum se numesc, tată ferestrele alea, le-am mai văzut la sași, lucarne, Mihai, lucarne, sunt ochii casei, brusc sare în fața mașinii un tăuraș cu ochi ingenui, tăcem amândoi și așteptăm să traverseze, nu se grăbește nicăieri, spre ce să alerge un vițel într-o zi bucovineană, de ce să alergi când viața e la fel de lată și de lungă oricât ți-ai ține respirația, apoi deodată Mihai deschide gura tată, tu-ți amintești prima noastră faptă bună?

Încerc să mă scufund în trecut și să pipăi miop printre toate lucrurile de-acolo, ca un scafandru căutând perle pe un fund de mare albastră, nu mă pot concentra, peste câteva ore va trebui să vorbesc unor preoți la un curs și mi-e mintea plină de direcții și argumentații, tace un timp și-apoi aveam vreo zece ani, m-ai dus la Marcello, în piață, să-mi cumperi pizza, atunci apăruse Pepsi Twist și pizza aia fierbinte în fața ochilor mei, îmi amintesc că nu stăteam bine cu banii și tu nu-ți cumpărai niciodată, mă priveai mâncând cu lăcomie, și a intrat o femeie cu fetița ei, cam de vârsta mea, poate puțin mai mică, s-au așezat chiar lângă noi, erau îmbrăcate foarte sărăcăcios, nu înțelegeam atunci asta dar simțeam stinghereala din gesturile lor, a trecut chelnerița și femeia aia, doamnă, nu vă supărați, putem comanda o jumătate de pizza? Și aia, uluită, nu, nu se poate jumătate de pizza, și ochii fetiței înghițind în sec, privindu-mi pizza din farfurie, apucasem să mănânc vreo două felii, și mama ei, cu ochii sclipind umed, lasă, fetița mamii, uite, îți cumpăr un suculeț, era o sticluță de aia de Fanta galbenă, parc-o văd, oftau și beau pe rând din sucul ăla, mi s-a sfâșiat inima, tată, și știind că nu mă crezi am zis tată eu m-am săturat, chiar nu mai pot, ne-am privit o secundă în ochi, mințeam și tu știai că mint, ai luat farfuria cu pizza și-ai dus-o fetiței, îmi amintesc stânjeneala lor și pofta cu care s-a aruncat să mănânce, nu ne-am mai privit în ochi dar știam amândoi adevărul, tată, prima noastră faptă bună a fost împărțită pe din două, să știi, doi complici, a fost cea mai dulce complicitate cu cineva, tată, când am împărțit fapta aia pe din două.

Și brusc se umplu munții ăia de alb și nu mai văd nimic, nu mi-e rușine să plâng în fața lui, dintre toți oamenii lumii el mă cunoaște cel mai bine și mâna lui cu tatuajul bizantin, mângâindu-mi obrajii, mâna lui, lasă, tată, te iubesc. Te iubesc.

Pr. Crin-Triandafil Theodorescu

Fotografie de Fakhri Baghirov / pexels.com