Mai știți perioada aceea când încă mai primeam pachete la Poștă și scrisori? Când erau acele creioane de le umezeam pe buze și eram veșnic „rujate” natural? Ei bine, pe vremea aceea am primit un pachet de cărți, și lângă el o scurtă scrisoare cu mireasmă de Athos. Erau cărțile Părintelui Dionisie de la Colciu, Sfântul Dionisie de astăzi. Ziua s-a transformat pentru noi în praznic. Am pupat scrisoarea și cărțile, de zici că pierdusem o doagă! Pur și simplu, am devorat toate cele trei volume. M-am pus pe subliniat (daaaa, fac parte din categoria celor ce subliniază anumite idei și umplu cărțile de culori și semne!). Îmi luasem deja notițe ca la școală despre rânduiala Părinților: orele de masă, numărul meselor, ceasurile de rugăciune noaptea, numărul de metanii, de închinăciuni și tot așa. Într-un cuvânt, mă și vedeam vultur asemenea lor ‒ eu, biet pui congelat. În această stare, biată stare, m-a găsit scrisoarea primită din Athos.
După câțiva ani, când devenisem deja next level și aveam telefon ‒ știți telefonul acela Zapp, mare și greu cât o cărămidă? Cei ce sunteți ca mine, din „liga veche”, înțelegeți perfect ce spun ‒ ei bine, nu am mai primit scrisoare din Athos, ci mesaj! Și el suna cam așa: „Sora Jenica, dacă este și voia Maicii Domnului, luna viitoare o să ne cunoaștem personal”. Doamne! Ce emoții m-au cuprins! Câte gânduri, câte întrebări, câte frământări! Oare este potrivit pentru un athonit să doarmă în casa noastră? Ce îi voi pune pe masă? Oare să gătesc eu, sau să-l rog pe soțul meu? Poate nu mănâncă de pe mâna așa, a oricui... Și tot felul de gânduri din această categorie.
Zilele au trecut și a sosit clipa. Mi-am pus rochia neagră „de Sihăstria”, cum glumește soțul meu, mi-am ascuns claia de păr sub un elastic și am ieșit la drum, să-l așteptăm pe Părintele. GPS-ul era cam departe de noi pe atunci.
Ne-am întâlnit și am venit toți acasă, bucuroși nevoie mare. Ai mei erau fericiți, râdeau ‒ într-un cuvânt, se comportau normal. Eu, nimic! Toată o frământare. La un moment dat, îmi spune Părintele așa, cu un ton blând:
- Jenica, vino aici. Te așază lângă mine, să vorbim puțin...
Ha-ha-ha! Credeți că m-a felicitat? Nuuuu! M-a certat, cu un amestec de blândețe și asprime nemaiîntâlnită până atunci. O ceartă ce odihnește, pentru că dintr-odată m-a cuprins pacea. O liniște care m-a inundat, la propriu și la figurat. M-a privit adânc în ochi și mi-a spus, extrem de simplu:
- Jenica, ce sunt astea în mintea ta? Ce luptă de gânduri duci? Uite, și eu am o mamă, am o soră, un frate, dar le-am lăsat pe toate pentru Hristos. Sunt, deci, om ca tine. Nu zbor, nu mă hrănesc cu apă și mană, nu sunt altfel decât ceilalți oameni. Deci pune mâna în mâna mea și simte ca sunt trup și țărână ca tine, așa că, te rog, fii tu!
Ce rușine mi-a fost, nu vă spun... Rușine de mine, de ceea ce aveam eu pretenția că știu. De tot ceea ce citisem și înțelesesem, bineînțeles, după capul meu. Acea evlavie bolnăvicioasă și extrem de dureroasă. Acel sentiment care te îndeamnă să faci zeci de metanii și de cruci în fața icoanelor, fără să-ți treacă prin cap măcar că mai este cineva în spatele tău care așteaptă să-și spună oful. Acel sentiment că timpul duhovnicului „ți se cuvine”, și rămâi la spovedanie cu orele, transformând taina (Taina!) în ședință de bifat câte-n lună și în stele, fără să gândești măcar că este și el om ca tine. Și poate are acasă vreun copil bolnav, îi este foame, sau pur și simplu îl doare ceva, dar te ascultă cu răbdare. Sau poate o soție care îl așteaptă să schimbe două vorbe. Evlavia aceea care te face să bagi cămila în casă, dar să scoți țânțarul.
Ah, mi-am amintit ceva amuzant, petrecut mult mai târziu, dar care merită povestit. Eram cu soțul meu la Liturghie, undeva la o mănăstire în nordul Moldovei. Soțul și Gheronda Damaschin Grigoriatul (era cu noi într-o vizită la Dragomirna) se aflau undeva în spatele meu, iar eu stăteam ghemuită, cu fața la pământ. După slujbă, în mașină, îmi spune Părintele Damaschin:
- Țenica, de ce stăm așa ca gândacul la slujbă? Nu se poate. Asta trebuie numai acasă, când te vede numai Hristos. Aici stăm drept, dar plecăm inima la rugăciune. Trupul e gol, și fără inimă plecată nu valorează nimic.
Frumos, nu? Cât adevăr... Mda... Asta sunt, sau poate că am fost și m-am trezit. Încă nu știu. Poate cândva, pentru rugăciunile voastre, ale tuturor, voi afla.
Și uite-așa a fost prima mea întâlnire cu Athosul. Doamne, ce rușine îmi este și acum de mine!
Jenica Gavrilă