Ochii mătușii Elena, Lenuca, atunci, în gara Mangaliei, cea mai romantică gară din lume, mirosul mușamalelor încinse de soare și brațele ei opintite să deschidă fereastra compartimentului, să vedem de la Constanța încolo dacă se aglomerează, oricum, după ce pornește trenul se face curent și se mai răcorește, și-a râs, viața n-o învinsese, se întorcea în iadul ei conjugal, nu știam nimic atunci, atât mi se spusese, Tataia îmi spusese, Crin, du-o tu pe mătușa la gară, eu trebuie să fiu la fabrică, vine Ceaușescu în șantierul naval și se zice că o să treacă și pe la noi să ne verifice la cincinal, am ieșit din casă pe ușa din față, între două coloane etrusce albe, un soi de ușă împărătească ce se deschidea doar când sosea și când pleca cineva important, Mamaia respirându-și greu cardiopatiile și astmul în pragul ușii, și drumul spre gară de-a lungul căii ferate care cobora spre ghiol, săltând din traversă în traversă ca un copil, ochii ăia limpezi și părul lins, lung, prăbușit greu peste umerii neastâmpărați, și râsul fără motiv la fiecare pas, apoi m-a alungat din compartiment hai dă-te jos să nu pornească și să rămâi în tren, am deja trei fete acasă și nu-mi mai trebuie al patrulea copil, coboară, peronul lung, gol, și chiar înainte să pornească trenul, deodată, o ceață sărată a coborât peste ochii mătușii și-a șoptit ca din mormânt, cu vorbe reci, înghețate, să ai grijă de Nicoleta.
A fost prima dată când n-a zâmbit spunând ceva.
A fost ultima dată când am văzut-o.
Trenul a dus-o spre destinul ei, spre propria ei moarte atroce, pe care și-a sorbit-o dintr-o înghițitură, să treacă repede, ca pe un medicament mult prea amar.
Mult timp după asta, într-un alt secol, răscolind Veneția, am căutat-o pe împărăteasa Elena cea sfântă și iubitoare de Hristos, ajunsesem târziu la ușa bisericii și era deja închisă, am mai stat cu prietenii mirosind laguna, și când să ne întoarcem în Cannaregio, deodată, băi eu nu mai vin, ne vedem mâine dimineață la micul dejun, rămân aici, mi-am scos sacul de dormit și folia de supraviețuire din rucsac și m-am ghemuit sub niște tufe de un verde apăsat, fac uneori asta, când sufletul meu se descalță de lume ca de niște bocanci îngreunați de noroaie, și-n noaptea aia am visat un tren și pe mătușa Lenuca râzând cu toată gura cu părul ei frumos răscolit de vânt.
Călătorie frumoasă în continuare, mătușă, Nicoleta e bine și pe fiica ei o cheamă Elena, așa să știi.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu
Fotografie de Atlantic Ambience / pexeles.com