Cel mai mare împărat al tuturor timpurilor, Solomon, a scris în cartea lui aşa: „Prietenul iubeşte în orice vreme, iar în nenorocire el e ca un frate”. Am să vă povestesc o întâmplare adevărată care o să ne dezvăluie dacă ceea ce a spus el demult, demult de tot, se potriveşte cu timpurile noastre, de ieri şi de azi. Şi să ştiţi că Solomon nu a fost cel mai mare împărat pentru că a fost cel mai bogat sau cel mai cotropitor ori mult stăpânitor, ci pentru că a fost cel mai înțelept.
Povestea ce-o veţi auzi nu-i o poveste obişnuită, ci este o povestire adevărată, care nu începe cu „a fost odată ca niciodată”, ci ne spune că undeva, cândva, ceva s-a întâmplat, într-un sat nu foarte îndepărtat, în anotimpul... cel mai bine îmbrăcat!
Partea întâi
Era vremea când întunericul se cobora devreme şi frigul se întețea de la o zi la alta, semne că iarna se aşezase bine în orăşelul de la poalele munţilor. Ca nişte cercei uriaşi, nori alburii atârnau grei din cerul foarte aglomerat de formele lor ciudate, desenate de fumul gros ce se-nălţa din hornurile caselor. Era un fel de dans al cerului. Un dans neobişnuit, în ritmuri neauzite.
Căsuţele erau altfel decât oriunde. Micuţe, cu ferestrele foarte oacheşe, păreau că au coborât dintr-o lume de turtă dulce. Uşile, porţile, geamurile, chiar şi cel mai ascuns geamlâc aveau ramele pictate cu modele vesele, asemeni unor salbe colorate. Pridvoarele, stâlpii din lemn sculptat ca o dantelă, acoperişurile în pante care nu lăsau zăpada grea să se strângă, gardurile joase din piatră, grădinile, băncuţele, leagănele, toate erau atât de delicat lucrate încât oricine ar fi zis că a ajuns într-un micuţ oraş de bijutieri.
Într-una dintre căsuţele dinspre pădure, la vremea amiezii, o fetiţă încă dormea. Era ostenită de drumul lung cu avionul. Venea de departe, de peste ţări şi mări. Lăsase acolo, în oraşul ei de la marginea oceanului, soarele, căldura, verdele parcurilor, oamenii îmbrăcaţi în haine vesele şi toate acestea ca să facă prima ei călătorie în acest loc îndepărtat.
Fetiţa deschise ochii. Nu, cu siguranţă nu era acasă, în camera ei. Şi nici în camera Juliei, cea mai bună prietenă. „Nu-mi aduc aminte cum am ajuns de la aeroport până aici”, gândi ea. Privi iezişorii de culoarea laptelui, brodaţi pe plăpumioara parfumată. Apoi grinzile groase, de lemn proaspăt lăcuit, pe care se sprijinea tavanul oblic. Urmări traseul sforilor prinse de nişte cuie bătute din loc în loc şi se întrebă la ce-or folosi. Era pentru prima dată într-o asemenea cameră şi nu ştia că aşa arată o mansardă. Oare ce va face ea aici? Zări pe policioara din faţa ei o fotografie înrămată. O domnişoară de 13-14 ani la braţul unui domn foarte slab, cu mustaţă, o privea din alt timp. De sub fotografie ieşea colţul unei alte poze. Curioasă, se urcă pe cufăr. „Ce ramă! N-am mai văzut!”, îşi spuse ea. Ghinde, pietricele, conuri foarte mici, bucățele de scoarță de copac lipite asemeni unui puzzle! Încercă să desfacă rama, să vadă şi fotografia de dedesubt. „Poate sunt ascunse mai multe”, îşi spuse ea, însă degețelele i se opriră. Îşi aduse aminte vorbele mamei ei, „Să fii cuminte! Promiți, draga mea?”. Iar ea dăduse din cap în semn că „da”. De oboseală, cuvintele îi amorțiseră. „Te-am adus cu mine ca să vezi locul unde m-am născut şi am copilărit. Şi ca să-ți cunoşti mătuşa. Să nu o necăjeşti, te rog. Lipsesc doar trei zile!”, auzi ea cuvintele, ca printr-un clopot de ceară. „Când mă întorc o să...”, însă fetița adormise în brațele mamei ei, în maşina ce le ducea de la aeroport spre casă.
Acum nu mai ştia… Să-şi țină promisiunea sau să lase curiozitatea să meargă mai departe? Voia să desfacă rama. „Uf! Ce să fac? Tata... dar tata nu mă vede...” El o învățase că o promisiune nu se încalcă. E o onoare să o ții. Şi o obligație! O promisiune ținută face diferența între un om de încredere şi unul nepăsător. Şi se hotărî. Aşeză fotografia înrămată la loc. „Cum o fi afară?”, se întrebă ea dând uşor perdeluța la o parte. Într-o clipă, ochii ei deveniră rotunzi cât ouăle de gâscă. Bucăți mari de vată pluteau prin aer. Se frecă cu putere la ochi. Dacă nu s-ar fi ciupit, ar fi crezut că nu s-a trezit din somn! Siluete de copaci albi, brazi albi, cerul alb, pământul alb, gardul alb. Nu văzuse niciodată atâta alb adunat laolaltă. I se părea că se află... nu într-o poveste, ci într-un tort! Da, da, un tort uriaş de bezea, pudrat cu zahăr din cel mai fin, din cel mai alb şi din cel… mai mult. Şi nu-şi mai dori altceva decât să intre în acest uriaş tort. Desculță, coborî treptele alergând:
- Uşa-Lilia! Uşa-Lilia!
- Încet, Anisia! Uşurel că acuşi vii de-a berbeleacul!
- Afară... uite... ai văzut? A venit tot albul la noi!
- Zăpada, da, da! Las-o, că nu se topeşte! Hai la masă, şi după...!
- Nu, nu! Mă duc s-o văd „ochi la ochi”! Repede, repede!
Bucuria Anisiei era molipsitoare, fiindcă pentru prima dată ea simțea, vedea, mirosea aievea zăpada. Deci fulgii nu erau de vată. De atâta uimire nici nu simțea că e desculță. Mătuşa surâse şi ieşi cu perechea de ghete în mâini.
- Stai o clipă! Opreşte-te! O nepoată îşi ascultă mătuşa! Încalță-te!
Și, văzând că nu stă pe loc, începu să alerge după Anisia. Tot omătul era al ei, zburda fără oprire.
- Te rog, Anisia, o să se supere mama pe noi dacă răcim amândouă şi ne găseşte înfofolite în pat în Ajun de Crăciun. Nu uita, e şi sora mea! Nu ne-am văzut de mult de tot şi eu o supăr!
„Mama! O să se supere mama?! Nu vreau, nu, nu!”, îşi zise ea.
Cu ghetele în picioare prinse mai mult elan şi începu să se rostogolească în „tortul” uriaş de nea care devenise un fel de baterie, o sursă de energie, un motor cu mii de cai putere. Zăpada şi joaca deveniseră pe loc aliații mătuşii. O ajutau să se împrietenească cu nepoțica ei atât de repede cum nici nu visase. Se băteau cu zăpadă, alergau, oboseau şi apoi, cufundate în omătul gros, râdeau fără să bage de seamă că înserarea îmbrăcase fiecare pom. Intrară în casă vesele şi îmbujorate...
Fragment din „Comoara din Țara de Sus. Trei povești de Crăciun” de Grațiana Lăzărescu
