Din copilărie am tânjit după o prietenă, în adevăratul sens al cuvântului, deci nu doar o amică. Nu am avut.
Apoi am întâlnit aici, în Germania, pe cineva căreia i-am spus „prietenă”, pentru că citeam aceleași cărți și râdeam foarte mult împreună, ne sfătuiam oarecum, dar lipsea miezul prieteniei, sau plinul prieteniei. Au fost ispite și dureri sufletești. Dar a plecat... și îmi este tare dor de ea.
Citisem într-o carte că a avea un prieten este un dar de la Dumnezeu.
Am început să mă rog ca să am și eu o prietenă, apoi m-am rugat să pot fi și eu o prietenă adevărată cuiva. Apoi m-am rugat să întâlnesc pe cineva de la care să pot învăța lucruri bune, să mă schimbe, să mă influențeze în bine, să pun început pe calea duhovniciei. Oare se numește tupeu ce gândesc acum?...
Zilele acestea mi-a venit gândul că Dumnezeu mi-a dăruit Pridvorul ca raspuns la rugăciunile mele. În fiecare zi abia aștept să vă întâlnesc, să vă văd prin ceea ce scrieți!
Anastasia
Fotografie de Nida Kurt / pexels.com