Cuvântul târnaț provine din maghiară, preluat din latină, preluat din greacă: τόρνος, a cărui rădăcină indo-europeană vine de la terh ‒ a răsuci, a apăsa prin învârtire (oare titirez vine tot de la terh, sau risc să fiu urecheat de etimologiști?).
Περίστυλον ‒ stâlpi care înconjoară
Peristilul a apărut în Grecia Antică, în jurul secolului al VIII-lea î.Hr., ca un element dedicat exclusiv zeilor, evoluând ulterior, dintr-o structură religioasă exterioară, într-o curte interioară privată de mare lux. [1, 2]
1. Cine l-a inventat și cum a apărut?
Nu există un singur inventator cunoscut; peristilul a fost dezvoltat colectiv de arhitecții greci din perioada arhaică. [1]
· Scopul inițial: Grecii au creat colonada exterioară continuă (peristasis) pentru a înconjura nucleul templelor (cum este Partenonul). Rolul era atât structural (susținerea acoperișului), cât și estetic, oferind monumentalitate și un spațiu de procesiune ferit de soare. [1, 2]
· Trecerea în spațiul civil: În secolul al IV-lea î.Hr., în perioada elenistică, constructorii au inversat conceptul. În loc să pună coloanele pe exteriorul clădirii, le-au mutat la interior, creând o curte centrală deschisă spre cer, înconjurată de un coridor acoperit. Orașe antice precum Pella, Delos sau Priene păstrează primele exemple de case cu curte interioară de tip peristil. [1, 2, 3, 4]
2. Cine l-a preluat?
Cei care au transformat peristilul într-un fenomen arhitectural global au fost romanii. [1, 2]
· Integrarea în Domus: Romanii bogați au împrumutat elementul din estul elenistic și l-au adăugat în spatele caselor lor tradiționale (care aveau deja o curte centrală numită atrium). [1, 2]
· Funcția romană: Spre deosebire de greci, care foloseau curtea mai mult pentru activități utilitare, romanii au transformat-o într-o grădină interioară paradiziacă (peristylium). Aceasta era amenajată cu fântâni, statui, mozaicuri, bănci de marmură și bazine cu pești, fiind inima socială a elitei. Cele mai bine conservate exemple pot fi văzute și astăzi în ruinele de la Pompeii, cum este faimoasa Vila Vettii. [, 2, 3, 4, 5]
3. Unde a ajuns în arhitectură? (Evoluția ulterioară)
Dispariția caselor romane cu peristil în secolul al V-lea d.Hr. a marcat simbolic sfârșitul lumii antice, dar elementul a supraviețuit și s-a transformat major: [, 2]
· Arhitectura creștină timpurie (Cloister-ul / Claustrul): Biserica creștină a preluat structura palatelor romane. Peristilul a devenit atriumul bazilicilor și, mai târziu, curtea interioară a mănăstirilor medievale (claustru), un spațiu de meditație și rugăciune pentru călugări. [1, 2, 3]
· Renașterea (Secolul al XVI-lea): Arhitectul italian Andrea Palladio a readus peristilul în arhitectura civilă, folosindu-l pentru a marca intrările monumentale ale vilelor aristocratice, o mișcare revoluționară pentru acea vreme. [1]
· Neoclasicismul și modernitatea: În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, peristilul a devenit definiția clădirilor publice importante (muzee, teatre, parlamente). [1, 2]
Legătura directă dintre peristil (galeria cu coloane) și filozofi este una spațială și logistică: în Grecia Antică, filozofii nu predau în săli de clasă închise, ci își țineau cursurile și disputele intelectuale în aer liber, plimbându-se pe sub aceste structuri monumentale acoperite. Spatele acestor galerii îi ferea de soare sau ploaie și le oferea o acustică excelentă. [1, 2]
Două dintre cele mai mari școli filozofice din istoria omenirii s-au născut direct sub stâlpii și colonadele ateniene: Stoicii și Peripateticii. [1, 2, 3]
1. Stoicii (Școala de sub Portic)
· Cine au fost? O școală filozofică extrem de populară, axată pe etică, autocontrol, disciplină și acceptarea destinului. Cei mai importanți reprezentanți au fost Zenon din Citium (fondatorul), iar mai târziu, în perioada romană, filosoful Seneca, sclavul Epictet și împăratul roman Marcus Aurelius. [1, 2, 3, 4, 5]
· În ce perioadă? Școala a fost fondată în perioada elenistică, în jurul anului 300 î.Hr., și a dominat gândirea lumii greco-romane timp de peste 500 de ani (până în secolul al III-lea d.Hr.). [1, 2]
· De ce se numeau așa? Cuvântul „stoic” provine direct de la Stoa Poikile (Στοά Ποικίλη), care înseamnă „Porticul Zugrăvit”. O stoa era exact secțiunea frontală, deschisă, a unui peristil public din agora (piața centrală) Atenei. Pentru că Zenon nu avea bani să cumpere o clădire, s-a adunat cu discipolii săi sub această colonadă publică decorată cu picturi de război. Oamenii i-au numit simplu: „cei de la portic” (stoikoi). [1, 2, 3, 4, 5]
2. Peripateticii (Filozofii la plimbare)
· Cine au fost? Discipolii și continuatorii filozofiei lui Aristotel, unul dintre cei mai mari gânditori ai omenirii. Ei se ocupau cu logica, științele naturii, politică și metafizică. [1, 2, 3, 4]
· În ce perioadă? Școala a apărut în jurul anului 335 î.Hr., când Aristotel s-a întors la Atena și a început să predea în gimnaziul numit Lyceum (Liceul). [1, 2]
· De ce se numeau așa? Numele provine din cuvântul grecesc peripatos (B), care însemna „arie de plimbare acoperită” sau curtea cu peristil a gimnaziului. Aristotel avea obiceiul legendar de a preda în timp ce se plimba de la un capăt la altul al curții înconjurate de coloane, alături de studenții săi. Din acest motiv, membrii școlii au primit numele de peripatetici.
Trecerea de la peristil (curtea interioară cu colonadă) la pridvorul exterior reprezintă una dintre cele mai profunde transformări din istoria arhitecturii. Această mutare radicală a axei casei – de la interior spre exterior – a avut loc treptat în perioada Antichității Târzii și la începutul Evului Mediu (secolele IV–VI d.Hr.). [1, 2]
Conform istoricilor arhitecturii, anul 550 d.Hr. este considerat momentul simbolic în care încetează definitiv construcția caselor clasice cu peristil (domus), lăsând loc noilor structuri exterioare. [1, 2]
Motivele istorice și culturale ale tranziției
Mutația nu a fost doar o chestiune de modă, ci rezultatul prăbușirii lumii romane și al apariției unei noi ordini sociale și religioase: [1]
1. Factorul economic: Declinul bogăției și fragmentarea spațiului
· Casele cu peristil erau uriașe, extrem de scumpe și destinate exclusiv elitei. Construcția lor necesita meșteri pietrari scumpi.
· Odată cu declinul economic al Imperiului Roman, marile proprietăți au fost abandonate sau divizate. În spațiile colonadelor interioare s-au ridicat pereți despărțitori pentru a adăposti mai multe familii sărace. Oamenii nu își mai permiteau să irosească centrul casei pentru o grădină decorativă. [, 2, 3, 5]
2. Factorul de siguranță: Apariția fortificațiilor
· Lumea antică Pax Romana oferea siguranță în orașe, permițând caselor să fie mari și aerisite.
· Invaziile barbare din secolele IV-V d.Hr. au forțat comunitățile să se retragă în fortărețe sau în spații strâmte, protejate de ziduri. Casele au devenit compacte, dense și fortificate, eliminând complet conceptul de curte interioară deschisă.
3. Schimbarea socială: De la viața privată la viața comunitară
· În domus-ul roman, peristilul era un spațiu de izolare elitist. Proprietarul se retrăgea acolo ferit de ochii lumii.
· În societatea medievală timpurie și în Balcani, viața s-a mutat pe stradă și în comunitate. Pridvorul exterior a apărut ca o necesitate de a crea o platformă de interacțiune cu exteriorul (un spațiu de primire, de veghe sau de comerț direct la stradă sau la curtea exterioară). [1]
4. Triumful Creștinismului și apariția „Exonartexului”
· Biserica creștină timpurie a preluat elementul de colonadă, dar l-a mutat la intrarea clădirii, dându-i o funcție liturgică precisă.
· Acest pridvor exterior (numit exonartex în arhitectura bizantină) adăpostea persoanele care nu aveau voie să intre în biserică (cei nebotezați sau penitenții). Ulterior, acest model bisericesc monumental de pe fațadă a fost copiat de localnici în arhitectura civilă a caselor lor. [1]
Ciuma lui Iustinian, decimarea populației, ruralizarea societății romane târzii, structurile de piatră fasonată și marmură au fost înlocuite cu lemn obținut prin strunjire, sfârșitul lumii urbane clasice, insulae au fost înlocuite de case familiale, apar satele de tip medieval, distanța (ciuma a avut ca efect întoarcerea omului spre natură și distanțarea de comunitate, inventarea unei mici comunități, familia redevine oumphalosul existenței, justiția privatizată a familiei, care asigura viața și normarea ei, dreptul comun devine mai puțin important, se privatizează dreptul familiei).
Prispa lui Ilie Moromete
În romanul Moromeții de Marin Preda, prispa casei nu este doar un simplu element de decor arhitectural, ci reprezintă centrul de comandă al gospodăriei, o scenă publică a familiei și spațiul unde se manifestă autoritatea, dar și declinul lui Ilie Moromete.
Pe prispă se petrec unele dintre cele mai importante și tensionate scene ale romanului:
1. Prânzul de duminică și tăierea salcâmului
Deși cina faimoasă din capitolul al patrulea se petrece în tindă, în jurul mesei joase de lemn, prânzul de duminică se mută adesea pe prispă. Tot aici, Moromete stă la umbră imediat după ce a tăiat salcâmul din grădină. Prispa devine locul unde el meditează, privind spre locul gol lăsat de pom, moment care prefigurează destrămarea întregii familii.
2. Discuțiile nocturne și destăinuirile lui Moromete
Prispa este spațiul preferat de Ilie Moromete pentru momentele sale de izolare și reflecție din timpul nopții. În serile de vară, el stă pe prispă „cu picioarele goale în țărână”, fumând tutun ieftin și vorbind de unul singur sau adresându-se direct unui interlocutor imaginar (sau chiar lui Dumnezeu). În aceste scene, Moromete își exprimă cele mai adânci frici legate de „fonciire” (impozite), de datoriile la bancă și de răzvrătirea băieților săi mai mari (Paraschiv, Nilă și Achim).
3. Confruntările și violența din finalul primului volum
Cea mai dramatică scenă de pe prispă are loc în finalul primului volum, când Moromete descoperă planul secret al băieților săi de a fugi la București cu oile și caii familiei.
Moromete își pierde pentru prima dată calmul legendar și ironia. El ia un par din gard și îi bate crunt pe Paraschiv și pe Nilă chiar pe prispă, sub privirile îngrozite ale Catrinei și ale fetelor. Această scenă marchează simbolic prăbușirea autorității sale de tată („pater familias”) și începutul destrămării iremediabile a ordinii tradiționale din gospodărie.
4. Scena finală: Bătrânețea și neputința
În volumul al doilea, după ce băieții fug și Catrina îl părăsește pentru a se muta la fata ei din prima căsătorie, prispa își schimbă complet atmosfera. Nu mai este locul de unde Moromete domină curtea, ci devine spațiul însingurării lui. Scenariul îl prezintă ca pe un bătrân măcinat de boală și neînțeles de noua lume comunistă, stând pe prispă, privind neputincios spre curtea goală și degradată, în timp ce ploaia sau frigul îl silesc să se retragă înăuntru.
Prispa din Moromeții funcționează ca o oglindă a sufletului lui Ilie: plină de viață și autoritate la început, pustie și degradată la sfârșit.
Pr. Crin Triandafil Theodorescu
Pictură de Gheorghe Petraşcu, „Cerdac cu flori”