Ce înseamnă să nu judeci? Să nu dai sentinţe. Dar păreri suntem obligaţi să avem. Domnul nostru a încercat să-i dea pe față pe farisei, iar mânia Lui era o sfântă mânie. Ai dreptate când te mâniezi pe tine că te-ai îmbătat ca porcul aseară. Ai dreptate când urăşti păcatul din tine, patima care te macină şi nu-și găseşte leacul. Numai când o s-o urăşti cu toată ființa ta, atunci o să adulmeci mireasma biruinţei.
Mă străduiesc să învăţ în fiecare zi, deşi am destui ani în spate. Uite, merg cu autobuzul la Moscova. Două ore fără oprire. Locurile sunt numerotate, n-ai cum să te aşezi unde vrei tu. Mă uit în faţa mea, cu groază, cum se prăbușesc pe scaune doi tineri terminați, beţi criţă. Înjură în stil mare, despre muieri. Mă-nfior la gândul că, două ore de-acum înainte, sunt un om mort. Apoi îmi zic: „Păi, ia să vedem, să cugetăm cu luare-aminte, cu pace. Cine sunt tinerii ăștia? Au crescut la ţară, într-o vreme când nu se simţeau semnele emancipării de azi. Ce au văzut atunci? Tatăl beţiv, mama care le rupea câte una pe spinare, înjurături la ordinea zilei, televizorul care urlă ca descreieratul. Ăştia sunt «noua generaţie». Ce să le ceri? Eu unul i-am învăţat ceva? Le-am trecut pragul casei? Le-am citit vreo carte?”. Ies din gândurile mele şi constat c-am şi ajuns.
Toate sunt în mâinile noastre: dacă ascultăm, dacă nu ne sunt mânjiţi ochii, dacă nu ne sunt astupate urechile, dacă ne e descuiat sufletul, dacă ne e curată conştiinţa ‒ uite lucrurile de care trebuie să ne ocupăm! Sfinţii ne învaţă: mântuieşte-te pe tine, şi-i destul pentru o viaţă de om. Modul de acţiune? Construieşte-te pe tine însuți, începe dintr-un punct oricât de mic. Dar punctişorul ăsta o să-ți aducă mai multă lumină. Dacă însă rămânem numai la cârteli: că asta nu-i bine, că pensiile sunt mici, că guvernul-i de vină, că americanii sunt capul răutăţilor, că Bin Laden, să-i fie de haram ‒ nimic n-o să se schimbe. Nu facem decât să înmulţim răul, care şi-aşa e prea mult.
Să împuţinăm răul. Despre asta e umila noastră încercare în filmul „Ostrov”. Da, sunt de acord cu anumite critici ale filmului, are destule bâlbe. M-am străduit să le explic. Eram într-o neputinţă din care ne-am opintit din toate puterile să ieşim. Eram ca niște copii, nu căutam să înţelegem, ci să urmărim ce se întâmplă cu omul care a început să creadă şi s-a avântat către Dumnezeu, cum era eroul meu. Să arătăm cât de greoi este păcatul. Pentru că uităm mereu că păcatul e lipsa Luminii. Nu are substanţă. Răul ca atare nu există. Noi îl materializăm, noi îl facem palpabil. Noi cu mâinile noastre. Prin lipsa de prețuire pentru cel de lângă noi.
Ce e raiul? Dar iadul? Părinţii ne învaţă că raiul e un ocean de iubire dumnezeiască. Păcătoșii sunt pedepsiți ‒ da, dar cu „biciul” iubirii. Închipuiți-vă doar: pretutindeni un ocean de iubire, unde toată lumea se iubeşte! În viaţa asta noi nu am învăţat să iubim. O ţineţi una şi bună: ce-o să facem noi acolo? Ăsta e iadul. Chinuri neîncetate. Şi dacă întunericul e lipsa Luminii, atunci sufletul întunecat, când iese la Lumină, se topeşte.
Piotr Nikolaevici Mamonov
Traducere de Vladimir Bulat
Din „Familia Ortodoxă”, martie 2020