De ani buni mă ocup de ceramică etnografică. Din 2021, într-un muzeu fondat la Piscu − un fost sat de olari din apropierea capitalei. La noi se adună oale și/sau poveștile lor.
Într-o zi de vară, ne-a vizitat Nicolae Rogoz, aducând să ne arate o oală. Aveam să ne cunoaștem mai bine, tot la muzeu, dar, la o primă întâlnire, numele lui suna deja a patrimoniu. Oală lui era moștenită în familie, de la stră-străbunicul Lazăr. O oală păstrată cu sfințenie, din generație în generație. Stră-străbunicul, îmi zice, a reprezentat satul lui, Tulgheș, la Marea Unire de la Alba Iulia. Fiecare reprezentant de comunitate a fost întâmpinat cu o astfel de oală plină cu sarmale cu păsat, încinsă cu o panglică tricoloră.
Sarmalele cu păsat au trecut, așadar, de masă de sărbătoare, din care s-a înfruptat toată adunarea de la Alba Iulia. Am iscodit nițel acest „păsat”. La Piscu auzisem de el, bătrânii îl aveau ca amintire culinară foarte plăcută, un fel de terci din porumb râșnit mai grosier, pe care femeile îl găteau dulce sau sărat, în apă sau în lapte. Uite niște vorbe frumoase păstrate în DEX, de pe vremea când păsatul era la ordinea zilei:
· A-i curge (sau a-i cădea, a-i pica etc.) (cuiva) lapte (sau miere) în păsat = a-i merge bine (cuiva); a izbuti în toate.
· A vărsa (sau a turna) (cuiva) laptele în păsat = a-i face cuiva un bine.
· A fi lapte cu păsat sau a fi păsat dulce = a fi lucru bun și plăcut (de mare folos pentru cineva).
Cât despre oală, simplitatea ei este plină de noblețe, probabil o comandă grăbită, căci n-a fost vreme de pus culoare sau înflorat.
Oare câte astfel de oale se mai păstrează pe la urmașii țăranilor de frunte de odinioară? O oală ce ține în locul sarmalelor cu păsat, amintirea unei zile uriașe pentru România și emoția mare a uneia dintre miile de părți ale inimii neamului. Cu drag de România, vă urăm să reușiți să aprindeți în inima voastră căldura acelei prime zile de iarnă, prima zi de Țară!
Adriana Scripcariu