Povestea cărților mele

Nu știu cum s-o spun altfel… decât poate ca pe o poveste. Povestea cuvintelor? Sau a cărții? Vedem la sfârșit cum e mai potrivit.

La început era tăcerea… tăcerea aceea anume − rugăciune. Și aș fi rămas tot așa, tăcând ghemuită în lacrămi de umilenie, în pâlpâirea candelei, dacă nu mi-aș fi amintit că la început era Cuvântul… El, Logosul-Persoană, de Care inima se mistuie și se tânguie. Iar prin El, prin Cuvânt, s-a făcut lumină! „Să fie lumină!”, a spus Cel de nepătruns. Și, prin Cuvântul, a fost lumină!

Apoi, după ce a făurit prin Cuvânt făpturi necuvântătoare, El a dorit cu nesaț să facă omul, făptura Sa cea cuvântătoare! Singura dintre făpturi care să-I poarte chipul a fost gândită să fie cuvântătoare. Aș putea înțelege că asta e una dintre trăsăturile care ne face asemenea Lui, care S-a numit pre Sine Cuvântul Tatălui! Doamne, câte înțelesuri!

De aceea, mi-am zis, cu atât mai mult cu cât mintea mea e supusă uitării, să țes cumva liniștea Duhului în cuvinte, după chemarea Cuvântului!

Vai, greu este adesea să fii plugarul slovelor! Nicicum nu vor a se urni după voia inimii. Mai ales că liniștea aceea, o, liniștea și duhul, anevoie pot fi rostite în cuvinte…

Mai tânguindu-mă, mai uimindu-mă, am încercat a depăna din caierul hesychiei și a trage în fir de slovă câteva ceasuri de rugăciune. Apoi, din iubire, mult am dorit a umple potirul cuvintelor cu Duhul, căci inima tot la Dânsul trăgea.

„Încă aduc Ție”, Logos întrupat, „această slujire cuvântătoare, întru miros de bună mireasmă duhovnicească”, zicând întru sine-mi „ale Tale dintru ale Tale…”.

Și așa au început a se zămisli slove și cuvinte, noime și pagini, legate apoi cu șnur de jertfă și rugăciune, cu nopți nedormite uneori absolut deloc, cu nenumărate ispite și zdrobiri, dar și cu forfotă de nebănuite emoții, cărțile! Ele, scumpele mele copile cu coade împletite pe spate, fluturând în vântul depărtărilor, cu ochi adânci din liniștea nopții și pulbere selenară pe chip, cu mantie de călugărie afierosite Mirelui, ori cu brațe de mamă înconjurându-și tainuit fiii în rugăciune, cu lacrămi în pieptul lor de cărți! Fiecare, așa, cu povestea ei, cu destinatarul ei îmbrățișat între file, fiecare cu felul ei, dar toate cu suflare de viață − aș vrea să pot nădăjdui că suflare-insuflare de Viață!

Au călătorit până departe, în adânc de inimi, dar și în zări străine! Am stat la picioarele lor, dragele, privindu-le de jos și neluând în seamă semnătura de pe copertă. Sincer vă spun, numai pentru ce nu e bine mă văd responsabilă și vrednică de osândă. Pentru facerea lor lăuntrică mă socotesc pe simțitelea doar un martor netrebnic, ce nu reușește să împărtășească cu adevărat cele ale Domnului Dumnezeul nostru, Adonai. O, Adonai…

Citeam zilele astea că, pe vremea când vorbea cu maicile, Sfânta Elisabeta de la Pasărea spunea că își dorea ca Domnul să o facă o lumină. Mi-am amintit că toată viața − de când L-am cunoscut, desigur, căci până atunci nici nu o pot socoti viață − Îi spuneam: „Te iubesc, Te iubesc atât de mult, încât aș vrea să devin doar Tu. Să nu mai fiu eu deloc, ci doar Tu…”.

Apoi, de teama vreunui misticism eretic, am zis că tânjesc să fiu Theofanie, întru totul Theofanie! Însă am eșuat mereu din pricina prea marelui și ridicolului meu EU, care a ținut morțiș să se înfățișeze în orice am lucrat. Vă rog din tot sufletul să mă iertați…

Aș fi dorit ca aceastea să fie copilele mele – Theofanie vie, împărtășirea lui Adonai, în Duhul Sfânt…

Revenind…

Soarta cărții este însă foarte crudă în astă lume. Nădăjduiesc să vă povestesc data viitoare și lucruri practice − de la felul cum, deși are inimă, e tratată de la bun început ca un obiect comercial. Însă cel mai greu este când constați că tu ai pus totul, uneori mai mult chiar, pentru ca omul, îndeobște, să nu fie interesat de duh, cultură sau „alte chestiuni din astea”. Sau: „Am vrea, dar nu sunt bani… Vremuri grele!”, zice-se. Dar de shaorma, salon, creme de corp și vacanțe pe litoral cât mai exotic sunt bani. Am auzit pe cineva că și-a cumpărat urși în cadrul unei rezervații. Iar colegii copiilor mei au șerpi sau tarantule ca animale de casă. Dar râd de fiu-meu că e singurul din clasă care citește cărți.

E cumplită confruntarea cu nepăsarea. Cea mai crudă a fost pentru mine! Și ca preoteasă, când am căutat să împărtășesc, alături de Părintele, Pâinea cea spre ființă, iar oamenii voiau... „pâinea, bre, pâinea de pe tejghea! Ce treabă avem noi cu… ființa?!”. Un cuvânt abstract, fără conținut semantic pentru prea mulți. Dramatic este că, ușor-ușor, cam toate cuvintele devin nonsemantice pentru majoritari, și oamenii tind a se întoarce la meme-uri și schimb de emoticoane… deși fost-am făcuți singurele făpturi cuvântătoare.

Iar cartea rămâne singură și neînțeleasă pe raft, ca un obiect stins… Dar cartea este vie în felul ei! Este mărturisitoare! O carte a strâns în ea veacuri și doruri, suflarea de viață a celor pe care i-a îmbrățișat în cuvinte! De cum îi deschizi copertele, poți simți adierea ei, visul ei… O carte poartă în tăcere amarul altor timpuri, nenumărate alte vieți poți trăi prin ea, suflete pe care le vei întâlni în vecinicie! Eu și-ai mei ne-am lăsat adesea mâncarea de la gură pentru o carte! Îmi amintesc și acum cât răbdam cu Părintele meu în studenție pentru că apăruse la un Anticariat Biblia din 1914 și efectiv ne era foame și sete de ea… Banii de pachet mergeau acolo, la buzunarul secret, până am cumpărat-o! Și ce sărbătoare a fost când am ținut-o la piept! În fine, să nu vă plictisesc, vorbind tot eu aici în tinda Pridvorului. Sper să îmi ziceți și voi gândul vostru. Eu socot cartea vie, în felul ei. Și merită să ne oprim și să investim în ea! Timp, resurse…

De aceea, pentru mine asta-i cea mai grea povară a cărții, dragii mei: nepăsarea oamenilor pentru cele sufletești, duhovnicești, cuvântătoare… După atâtea zbateri de zi și noapte, să te izbești de golul acela surdo-mut al − culmea! − fratelui tău… Dar nu vă amărâți cu mine, iertați-mă dacă am insistat prea mult, iubirea vindecă tot, credeți-mă! Și, iubindu-i pe fiecare cum sunt, rănile mi se alină. Mai are și Doamne grijă să mai trimită câte un balsam vărsat pe suflet!

Maria Tudor