Pot părinții să fie coach pentru copiii lor?

Anca Stanciu de vorbă cu Lavinia Stan (partea a III-a)

Anca Stanciu: - Hai să ne întoarcem la niște probleme mai concrete. Din experiența ta, pentru că ai o experiență destul de îndelungată, dar și ca mamă − trebuie să reamintesc că ești mamă de șase copii, ceea ce este extraordinar; în același timp, [fiind coach,] ai văzut sute, mii de alți părinți, copii, adolescenți −, așadar, din experiența ta, care consideri că este cea mai mare problemă a copiilor în zilele noastre? Dar a părinților? Automat merg împreună: copii cu părinți.

Lavinia Stan: - Văd foarte mulți părinți speriați. E chiar ce ascultam în dimineața asta. Întrebările așa, în general, când mi se pun − am făcut ateliere de mame și lansări la cartea asta [„Organizatorii de vieți”] în vreo douăsprezece locuri din țară; deci nu pot să spui că am fost doar într-o zonă, am acoperit aproape toată țara: zona Ardeal, Cluj, Oradea nu a ieșit, dar rest am fost în Banat, în sudul țării, am fost în Moldova, în Oltenia ‒, [așadar,] toate întrebările care mi se pun, mi se pun dintr-o voce de frică, pe care părinții noștri nu aveau. Părinților noștri nu le era frică de noi, copiii!

- Foarte interesant! M-am gândit de curând că ar trebui să facem o asociație de protecție a... părinților!

- Părinților nu le era frică de copii și nu le era frică de viitor. Nu. Ei mergeau cu două-trei date pe care le aveau în cap despre creșterea copiilor, că nu aveau foarte multe...

- Și nu era nicio carte! Era însă o tradiție care încă funcționa pe vremea aceea.

- Era o tradiție, dar erau și alte vremuri și se potriveau foarte multe lucruri. Acum nu se mai potrivesc. Acum vorbim despre emoții, vorbim despre psihic, vorbim despre traume, vorbim despre o groază de lucruri despre care părinții noștri nu au vorbit, nu s-a știut, nu ne-a păsat...

- Deși ele existau, evident.

- Deși ele existau, într-o formă sau alta. Dar copiii își inhibau emoțiile! Ne inhibam emoțional.

- Pentru că noi suntem copiii acelor părinți [și știm]!

- Pentru că asta îmi spune mama mea. Că vine și-mi spune: „De ce Elisabeta a reacționat așa când i-am spus: «Bunica, trebuie să pui mâna să slăbești!». Și a început să tremure direct”. Și zice: „Măi mami, am fost și noi copii”. Zic: „Așa, și?”. „Păi”, zice, „noi ne jigneam între noi. Ne aruncam niște mizerii între noi!”.

- Era și o formă de dragoste, până la urmă, o tachinare!

- Și a spus că nimeni nu se supăra. Zice: „Ce-i acum cu copiii ăștia, că sunt bully-iați?”. Zic: „Da, mami, pur și simplu, copiii s-au schimbat, creierele copiilor s-au schimbat − asta este!”.

Ușor de rănit

- Deci sunt studii care arată că s-au schimbat creierele copiilor? Sau doar mentalitățile s-au schimbat?

- Eu cred că pur și simplu creierul e schimbat de tehnologie și de avansarea asta [a tehnicii]. N-are cum să nu fie o schimbare, n-are cum! Ne-am schimbat și felul în care arătăm, suntem mai înalți și nu, nu știu, dar sigur sunt schimbări, și sunt observabile. Sensibilitatea asta exagerată a copiilor și felul în care ei sunt ușor de rănit în vremurile acestea spune ceva despre faptul că ei au evoluat.

- Nu este vina noastră ca părinți că i-am hiperprotejat, de au ajuns ei să fie acești „snowflakes” („fulgi de nea”), cum sunt numiți?

- Nu cred... Eu cred că este o stimulare excesivă care vine pe ei. Ce aveam noi, când eram copii, măi Anca? Noi trăiam în natură...

- Nici televizor nu aveam!

- Păi nu aveam nimic. Eu eram plecată cu fratele meu toată ziua călare pe bicicletă și luam toată Slobozia aia la bătaie! Mâncam corcodușe verzi, da? Mâncam dude − deci astea au fost fructele copilăriei...

- Nu ne mai îmbolnăveam. Le mâncam direct din copac!

- Nu știu, ăștia sunt niște generații extrem de stimulate de culoare, de lumină, de sunet, de filme, de o mie și-o sută de lucruri!

- Simțurile lor sunt mult mai acute și simt durere din orice...

- Da, când simțul este acut, înseamnă că simți și bucuria la altă intensitate, dar și durerea, și tristețea. Toate emoțiile sunt simțite la altă intensitate, pentru că simțurile, exact cum spui tu, sunt mult mai acute. Nu-i ca pe vremea noastră. Ce? Stăteam noi să ne doară?! Ce să ne doară?!

- Eram plini de bube în genunchi...

- Cu toate astea, îmi aduc aminte că am fost un copil sensibil, că așteptam cu foarte mare nerăbdare când venea mama acasă, dacă era plecată, și mă interesa foarte tare prima ei reacție, primul ei chip. Și ea, de obicei, când venea, ne găsea murdari de sus până jos, că noi ne jucam prin curte, și avea o reacție: „Cum puteți să fiți...!”. Și pe mine asta mă rănea foarte tare. Eu aș fi vrut să mă iubească murdară așa cum eram, mai ales că nu eram conștientă că sunt plină de praf! Și mai făceam o chestie, uite acum mi-aduc aminte: mă duceam să mă spăl la pompa din curte, noi fiind plini de praf − și-ți dai seama că aveam zoaie pe noi! Ne băga în cadă, ne spăla în fiecare seară...

- Cred că era complicat și tehnic pe vremea aceea, că nu era apă caldă, nu era mașină de spălat...

- Nu era ca acum, în mod evident.

„Stai lângă el, fă-ți timp, ai răbdare!”

- Deci cea mai mare problemă a părinților este că se tem de copii. Nu de vremuri, ci de propriii copii.

- Nu că le-ar fi teamă [propriu-zis], ci în sensul să nu greșească. Teama de-a nu greși, teama de-a nu duce copilul acolo unde trebuie să ajungă, teama că nu-și atinge copilul potențialul...

- Este o teamă reală sau este o teamă care ne-a fost indusă prin atâtea cărți de parenting? Pentru că prima oară eu te-am cunoscut prin niște podcasturi foarte interesante. Le-am urmărit și am zis: „Doamne, în sfârșit, un om normal! Un om firesc!”. Deci ce am perceput eu la tine este acest firesc, față de toate celelalte cărți de parenting în care trebuie să fii așa, trebuie să nu respiri − în care ți se induce o stare și un standard foarte înalt.Că de asta suntem noi atât de speriați ca părinți. Pentru că am fost învățați că, dacă-i spui ceva, dacă te uiți într-un fel, gata, l-ai rănit și l-ai traumatizat pe copil! Și atunci, noi, [părinții,] suntem primii traumatizați [de toată această presiune care este asupra noastră]. Ei, ascultându-te pe tine, am văzut o întoarcere la firesc. Mie asta mi-a plăcut foarte mult. Înainte să știu că ești în Biserică − pentru că și asta contează foarte mult −, am văzut acest firesc la tine. Cum reușești să păstrezi doza de firesc în atâtea curente contrarii? Practic, firescul este o navigare împotriva curentului, în ziua de azi.

- Cum mi-am păstrat eu firescul? Păi, nici nu m-am lăsat coruptă de lecturi nepotrivite. Adică nu că vreau să fac pe încăpățânata, dar eu nu am citit cărți de parenting, pentru că, atunci când am devenit eu mamă, nu exista nimic pe piață. Cărțile de parenting au apărut în ultimii ani, să zicem în ultimii zece. Or, în ultimii zece eram deja de douăzeci de ani mamă! Și am descoperit pe pielea mea niște adevăruri. Ăsta este primul lucru. Deci nu m-am lăsat contaminată. Doi. Sunt o fire foarte curajoasă. Foarte curajoasă! Asta m-a ajutat ca mamă. Atunci când copilul a venit către mine și mi-a spus o chestie, eu n-am început să tremur și să leșin. Și am spus: „Ok, hai să vedem cum găsim soluția la chestia asta!”. Care e soluția și cum ieșim din ea, nu cum leșin eu acum că mi-a zis copilul așa, sau [să-l cert]: „Mama, n-ai făcut...”. Am ajuns la vârsta la care copiii îmi spun și ce am greșit cu ei. Invariabil, toți vom trece pe aici, dacă vom fi niște părinți onești. Eu le-am dat ocazia copiiilor mei să-mi spună: „Când ți-a fost greu cu mine? Când n-am reacționat așa cum ai fi avut nevoie să reacționez?”. Și le-am ascultat perspectiva, că e valoros. Nici aici n-am leșinat, că mi-a spus: „Mama, cât de dură erai!”, sau: „Nu-mi dădeai bani când eu aveam nevoie să cheltuiesc pe nu-știu-ce!”...

- Bun, dar tu ți-ai păstrat o comunicare cu copiii, însă sunt unii copii care nu spun, chiar dacă tu-i inviți...

- Aceasta este darul părintelui de a ști să vorbească. Și, ca să știi să vorbești cu copilul tău, stai lângă el și vorbește cu el. Stai lângă el, procesează cu el, fă-ți timp, ai răbdare! Nu e simplu, știu că nu e simplu, pentru că văd că și la mine − eu am petrecut ore, Anca, cu copiii mei vorbind, dar cu ultimii doi, mai ales că și programul meu profesional este ultra-încărcat, tendința mea este să mă simt obosită și să zic: „Trebuia să fie mai simplu! Am crescut deja patru, de ce trebuie să mai am și acum [aceleași griji]?”.

- Trebuie s-o iau de la zero cu fiecare în parte!

- Da, trebuie s-o iau de la zero cu fiecare în parte și, într-adevăr, pare un pic redundant pentru creierul meu...

„Bă, are Dumnezeu o misiune!”

- Deși fiecare este diferit. Și-aici este interesant, ajungem la următoarea întrebare: deși fiecare copil a crescut fix în aceeași familie și a primit fix aceeași educație − bineînțeles, vorbim cu mici variații −, toți sunt diferiți. Cum putem noi, ca părinți, să descoperim darul fiecărui copil al nostru, și cum putem să-l potențăm? Pot părinții să fie coach pentru propriii copii?

- Măi, pot și trebuie. Uite, de exemplu, concret, al cincilea copil al meu a dat examenul de bilingv engleză, în ideea că poate la capacitate va intra într-o clasă de engleză. Este o fetiță pe care eu am auzit-o vorbind în engleză, și vorbește foarte bine. Se uită la filme în engleză fără traducere, fără niciun fel de subtitrare. Este pur și simplu foarte bună la engleză. Dar lucrul pe care eu îl știam foarte bine despre ea este că ea nu va vorbi la acest examen oral. Eu o știu pe fetița mea: este de-o timiditate incredibilă! Mi-aduc aminte că, la o serbare, când era mică, când a venit să-și spună rolul, s-a ascuns în rochiță. Și-a spus rolul așa, în genul ăsta... Adică ăsta-i copilul meu. Și am știut că n-o să ia notă mare, cumva am simțit, da? Am văzut nota. Nu zic că nu m-a durut un pic, pentru că știu cât învață copilul ăsta. Și nu e drept doar pentru că nu știi să ai zvâc, temperament − ceea ce eu, de exemplu, ca mamă, am cu vârf și îndesat! Ei, uite că nu s-a moștenit în copilul ăsta, pur și simplu! O parte au, asta n-are. Așa e de mică ‒, [așadar,] nu mi se pare corect să te reprezinte temperamentul, verbul, curajul... Dar când am plecat de acolo, eu nu mi-am spus nici o fracțiune de secundă: „Fetița asta nu va face treabă în viață doar pentru că e mai timidă!”. Ci am spus: „Și pentru timizi există o cale!”. Și pentru ăștia mai molcomi, adică și pentru stilul „melc” − Elisabeta, dacă ar fi în natură să aibă un corespondent, ea este un melc. Așa este ea!

- Dar și melcul are lucrarea lui.

- Are lucrarea lui. Și Elisabeta trebuie cumva, pe ritmul ei de melc, [să fie ajutată și] eu să-i găsesc menirea ei. Cumva ca mamă să fiu acolo lângă ea și să am încredere în ea, că și pentru genul ăsta de copii există [o cale].

- Tu, care ești coach și știi, și poți să citești lucrurile astea. Dar un părinte obișnuit cum face?

- Ca părinte, și eu sunt un om obișnuit, nu pot să fiu coach. Și mi-aduc aminte... De exemplu, despre fetița asta, că de asta o dau exemplu: pentru un profesor, să aibă un copil de ăsta la clasă este provocator. Dar învățătoarea ei nu pot să uit când mi-a zis: „Pe mine, Elisabeta mă calmează”. „Cum adică?”. Zice: „Numai simplul fapt că-i simt energia... Ea face numitorul comun între energia ei, care este așa de calmă, și toți ceilalți douăzeci și ceva de copii, care sunt toți cu energia până [dincolo de margini]!”. Deci atâta calm e în copilul meu, că are capacitatea să fie o contrapondere pentru energia explozivă a douăzeci și ceva de copii! Și am zis: „Bă, are Dumnezeu o misiune!”. Adică așa trebuie să gândești. Clar că e ceva cu copilul ăsta. Nu știu care va fi viitorul și meseria ei...

- Dar ai încredere în ea!

- Dar am încredere.

- Și nu vrei să fie altceva decât este. Știi, cum ni se spunea nouă: „A, păi dacă ești așa de tăntălău, n-o să faci nimic în viață!”.

- Vai, dacă aș gândi așa, aș nenoroci copilul ăsta!

- Deci tu știi că așa ni se spunea nouă. Noi așa am crescut.

- Eu, pur și simplu, ca mamă, știu că există ceva puternic de făcut pentru ea pe fața pământului și că ea, unde apare, are capacitatea asta să calmeze cele mai expansive temperamente.

- Poate vă ajunge coach ca tine. Și va calma oamenii agitați ca noi. Pentru că avem nevoie de oameni calmi. Cred că devin din ce în ce mai rari.

- Da. În preajma ei mă calmez instantaneu. Sau am senzația că trebuie să dorm un pic. Asta este energia ei vitală.

- Este extraordinar!

(va urma)

Interviu realizat de Anca Stanciu

Fotografie de Alex P / pexels.com

https://inpridvor.ro/spune-mi-trei-lucruri-pozitive/

https://inpridvor.ro/sabotorii-care-ne-erodeaza-energia-vitala/