Dumnezeu se trezește când Îl inundă pe geam dimineața,
apoi vede, deschizându-Și pleoapele, un prunc lângă El,
A! Pruncul acela, wau, uitasem în vis de el, Își spuse,
ce minunat e!, și dă slavă că a avut ideea să Și-l dăruiască.
De asta s-a inventat leagănul, e un recul, ecoul slavei care se întoarce îndărăt.
Îl sărută pe creștet, închide ochii încă o dată, să mai savureze câteva minute
căldura din jurul obrajilor în timp ce pupilele alea mici Îl țintesc frontal,
până sună ceasul și trebuie să se smulgă de-acolo să meargă la lucru,
să aibă grijă de Cosmos, să dea cu mopul prin Cosmos.
Dumnezeu urăște alarma de la ceas la fel ca noi,
și Își plimbă, dar, fruntea peste fruntea copilului Său,
îi pupă urechiușele alea, minuscule față de urechile Lui grandioase,
îi gâdilă cu genele Lui incomensurabile milimetrii de geană abia ivită,
îl miroase la gât, adoră parfumul ăla care sintetizează ultimele porții de lapte
sau exact aroma ultimelor fructe de aseară,
Își îngrămădește genunchii galactici sub tălpițele mici,
îi numără a mia oară degețelele, știe că sunt zece, doar El le-a făcut,
dar le numără mereu, ca să se gâdile cu pielea lor delicată și să-I râdă și Lui copilul în somn.
Sună alarma, v-am mai spus că Dumnezeu detestă sunetul ăla alert
Care Îl face și pe El să pipăie cu palmele Sale, pe nevăzute, pe jos pe parchet
ca să o închidă, de pe unde e, și-L doare că avem așteptări de la El
să dea cu mopul prin galaxie când El e ubicuu
și ar vrea să stea mai bine încă cinci minute cu fiecare dintre noi, cei iviți vreodată,
să Își dea slavă că fix la El am venit în odaie, că pe cearșaful Lui adormim legănați,
fiecare cu cântec de leagăn separat, concomitent.
Și ar sta doar așa, îmbrățișând îndrăgostit ceea ce singur Și-a gândit și dăruit
dacă nu L-am împinge mereu brusc cu picioarele,
dacă nu L-am trage, necoordonați bine, de păr, dacă nu i-am vârî unghiile în ochi
și nu L-am trimite să țină Cosmosul în perfect echilibru
ca să vedem, prin lentilele telescoapelor și microscoapelor, ceea ce ne-am propus,
uriașul de El, minusculii de noi,
Cum e El mândru și fericit, și cum ne jelim noi,
Cum e El în sevraj de copil, dimineața, de fiecare copil, de fiecare tâlhar,
El, care ne-a lăsat să ne simțim ca Sine dându-ne voie să naștem prunci.
Atunci ne încoronează, împletind ce simte El când Îi inundă dimineața pleoapele,
ce simte deodată față de miliardele trecute, trăinde și nounăscute,
e un parfum comun,
un tușeu comun,
aceeași muzică,
râsul, nu mai zic.
Ecoul slavei, nu mai zic.
Cosmina Dragomir
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!