„Portofelul găurit” al Sfântului Calinic al Edessei

Sfântul Ierarh Calinic al Edessei (1919-1984) a văzut lumina zilei în Sitaralona de Thermo, din regiunea Etolo-Akarnanía, unde și-a trăit primii ani din viață și unde și-a luat „zborul” slujirii sale pastorale. Însă împlinirea și desăvârșirea acestei slujiri a atins-o în regiunea Macedonia, în Mitropolia Edessei, Pellei şi Almopiei. În anii de școală, pe când eram la Gimnaziul din Agrinio, l-am cunoscut și eu pe tânărul Ieromonah Calinic, pe atunci protosinghel, ca pe un predicator ascet, dinamic şi înflăcărat. Apoi m-am desfătat de petrecerea împreună cu el ca Mitropolit şi Părinte duhovnicesc în Edessa. M-a învrednicit Dumnezeu să trăiesc lângă un asemenea ierarh harismatic, având îndeosebi aleasa binecuvântare de a-i sluji în cele şapte luni cât a fost bolnav și de a-i închide ochii, așa cum el însuși a prezis.

Acest fericit bărbat a cunoscut „de mic copil Sfintele Scripturi” (II Timotei 3:15). S-a născut într-o familie tradițională, înrâurită de prezenţa bunicului său, Atanasie, un preot împodobit cu sfințită cuviinţă, ce fusese „rănit” de viaţa din Sfântul Munte. Prin educația pe care i-a dat-o, bunicul Atanasie și-a pus adânc amprenta asupra nepotului său, însuflându-i un ethos aghiorit, dragoste pentru slujbele Bisericii și înțelegerea trudei pe care o presupune slujirea preoţească. Copilului i-au rămas adânc întipărite în minte Miezonopticile de la revărsatul zorilor, metaniile şi postirile. Bunica lui, Spiridula, o preoteasă cu viață sfântă, i-a arătat dragoste fără margini. Ea a fost cea care l-a deprins cu postul și rugăciunea de toată noaptea. Evlavioşii lui părinți, Gheorghe şi Ecaterina, l-au crescut în credinţa lui Dumnezeu, dragostea de semeni, jertfa până la deșertare de sine pentru toți, fie ei prieteni sau vrăjmaşi, duhul ascetic şi petrecerea după învățătura Bisericii.

Ca student teolog, s-a desăvârșit nu doar în înțelepciunea oferită de teologia academică, ci și în cea izvorâtă din viaţa bisericească şi teologia empirică. După cum povestea Arhiepiscopul Timotei al Cretei, coleg de facultate cu Sfântul Calinic, în anii grei ai ocupaţiei germane citeau împreună Evanghelia, căutând să țină legătura cu un nevoitor din apropierea Atenei, de la care să deprindă în mod practic viața duhovnicească. După mărturia teologului filocalic Vasile Mustakis, un alt coleg de facultate, în studentul Dimitrie Poúlos (viitorul Mitropolit Calinic) „puteai vedea un ascet afierosit pe deplin lui Dumnezeu”, care încă de pe atunci se dăruise în întregime „rugăciunii şi faptelor bune”.

În armată a făcut lucrare misionară cu multă râvnă, slujind ca predicator. Un camarad al său mărturisea că „avea o asemenea căldură în cuvânt, şi mai ales în ochii lui strălucitori încât, fără să-mi dau seama, mă cucerea şi mă făcea dornic să-i fiu mereu în preajmă și să nu mai vreau să plec”. I se spunea „misionar în spatele frontului”. Toţi îl iubeau și-i prețuiau mărimea de suflet, modestia, râvna şi bărbăţia.

„Episcopul suie cel dintâi pe Golgota”

Pe Sfântul Calinic îl mișcau profund cultul Bisericii și lucrarea pastorală în mijlocul poporului. În slujba acestui țel și-a pus toate marile lui harisme, râvna misionară și priceperea de a chivernisi lucrurile Bisericii, valorificându-le prin călătoriile lui misionare și prin Sfintele Liturghii pe care le slujea în sate izolate şi în peşterile asceţilor. Ieromonahul cel nevoitor și mic de statură s-a făcut cunoscut în toată Mitropolia Etoliei, la început ca secretar al episcopului şi predicator mirean, apoi ca protosinghel, sub oblăduirea plină de dragoste a Stareţului său, Mitropolitul Ierotei al Etoliei.

Liturghisea adeseori şi cuvânta cu limpezime prorocească, organiza hramuri şi evenimente religioase, se dăruia cu totul slujirii pastorale a acestei mari mitropolii fără să-și împuțineze nevoințele și fără să-și piardă ethosul aghiorit. În odăița lui din reședința din Mesolonghi, pe care o amenajase ca pe o chilie, dormea doar câteva ceasuri pe un pat de campanie păstrat din armată.

După un timp, Dumnezeu l-a așezat ca pe o „făclie în sfeşnic, ca să lumineze tuturor celor din casă” (Matei 5:15), rânduindu-i slujirea de Mitropolit al Edessei, Pellei şi Almopiei. În cuvântul rostit la întronizare, Sfântul Calinic a mărturisit că „moştenirea unui episcop nu este tronul, ci crucea. Episcopul suie cel dintâi pe Golgota”. Și-a mărturisit dorinţa de a sluji el însuși, nu de a fi slujit, legând slujirea arhierească de Cruce, cu simțământul că arhiereul este „purtător al arhieriei muceniceşti a lui Hristos”.

Încă din prima zi, și-a început slujirea cu o adâncă simţire a răspunderii sale, având în minte cuvântul Sfântului Vasilie cel Mare că „purtarea de grijă pentru cei mulţi înseamnă slujirea tuturor”. Vreme de mulți ani, am fost martor al slujirii sale pastorale şi rămâneam mut de uimire în fața lucrării acestui vrednic următor al Apostolilor şi al Părinţilor, în fața acestui ierarh sfânt, după chipul şi în locul lui Hristos, în fața acestui om al lui Dumnezeu. Ca liturghisitor era desăvârşit, slujind cu multă străpungere. Tocmai de aceea punea la temelia slujirii sale episcopale Dumnezeiasca Liturghie, prin care se sfinţea atât el însuşi, cât şi poporul.

În vremea Dumnezeieştii Liturghii era adunat în sine, nu îngăduia discuţii, neglijenţe sau neatenţii. Când nu încuviința ceva, spunea: „Doamne miluiește!”. Nu săvârşea Dumnezeiasca Liturghie ca pe un simplu tipic, ci se pregătea pentru ea cu o zi înainte, prin nevoință, priveghere şi rugăciune în inimă. Aștepta Liturghia ca pe o nuntă de taină cu Dumnezeul cel preaiubit, fapt ce se vădea din felul cum stătea înaintea Sfintei Mese, cu luare-aminte şi inimă înfrântă. Veşmintele sale arhiereşti îşi pierdeau strălucirea din afară înaintea prezenţei lui umilicioase şi smerite. Când predica, ridica uneori tonul, ca un proroc, dar cuvântul lui era de fiecare dată părintesc, mângâietor și patristic, sădind nădejde în inimile credincioșilor.

În fiecare zi venea la biroul său un număr mare de creștini, iar el îi primea ca un simplu preot, fără să poarte însemnele episcopale, încât mulţi care îl vedeau pentru prima dată îl luau drept unul dintre preoții ce lucrau la birourile Mitropoliei. Mergea prin sate, prin pieţe, în şcoli, în unităţile militare, în căminele de elevi și la azilele de bătrâni, în spitale, la şcolile de cateheză, fiind mereu plin de modestie şi găsind pentru fiecare un cuvânt mângâietor. Îl urmam îndeaproape în toate aceste locuri.

„Nimeni nu ne poartă de grijă mai mult ca Dumnezeu”

În inima lui se simțea aghiorit, mărturisind adeseori despre sine că este „un preot care a primit mult folos de la Sfântul Munte”. Ca unul ce era aghiorit după duh, mergea în Athos cu adânc respect şi cinstire, cu tăcere şi dragoste, cu umilinţă şi lacrimi. Lua parte la privegheri ca un episcop aghiorit. Stând în tronul arhieresc, aducea mai degrabă a pustnic, cu trupul lui slab, ascetic şi cu străpungerea care îl caracteriza. Arăta ca un sfânt coborât din frescele bizantine, de aceea și stârnea uimirea Părinţilor aghioriţi. Un monah sârb din înfricoşata Karulie, pe nume Ştefan, când l-a văzut, a spus: „Acesta este un episcop sfânt, foarte smerit. Am văzut Duhul Sfânt pe creştetul său”.

Era cinstit de Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Efrem Katunakiotul, Părintele Efrem Filotheitul, Părintele Gavriil Dionisiatul, Sfântul Gherasim de la Schitul „Sfânta Ana Mică” şi de către mulţi alţii.

Monahul Teologos Iviritul mărturisește despre el: „Vizita adeseori Sfântul Munte. Ultima dată când a luat parte la un hram al mănăstirii, la masa de după slujbă nu a vorbit teoretic, nici nu a adus laude fățarnice, ci a povestit despre educaţia pe care o primise acasă: cum bunica lui, preoteasă, îl trezea la miezul nopţii să facă metanii, ca să nu doarmă toată noaptea; cum în casa lor erau găzduiți monahi aflați în călătorie, care au lăsat o puternică impresie în inima micului Dimitrie prin faptul că ucenicul ce-și însoțea Starețul la drum tăcea în prezența lui. La sfârşitul mesei, monahii care îl ascultaseră au încheiat zicând: «Iată un adevărat episcop! Să-l mai chemăm și la alte hramuri!»”.

La ședințele sinodale participa fie printr-un cuvânt plin de discernământ, fie printr-o tăcere grăitoare, dar mai ales prin rugăciune lăuntrică. Sprijinea pozițiile pe care le socotea drepte, indiferent de susținătorii lor. Cinstea sfințitul așezământ al Bisericii, cunoscând „cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3:15) şi vedea greşelile ce se săvârşeau. Nu vorbea niciodată în fața celor apropiați despre disputele de la ședințele „incendiare” ale Sinodului Bisericii Greciei.

La un moment dat, după o sesiune dificilă a Sinodului Permanent, mi-a scris: „Un lucru văd: din păcate, căutăm rezolvarea problemelor noastre la oameni, uitând că nimeni nu ne iubeşte şi nu ne poartă de grijă mai mult ca Dumnezeu. De la nimeni altcineva nu ne vine mântuirea. Să-L iubim pe Hristos, iar toate celelalte le va rândui El. Te rog, pleacă-ți genunchii şi roagă-L pe Întemeietorul Bisericii să-i ajute episcopului tău și Bisericii Sale”.

„Cine Îl iubește pe Dumnezeu iubește și durerea”

După ani îndelungați de slujire pastorală și de osteneli însuflate de dragostea pentru Dumnezeu, săvârșite fără cruțare de sine, a fost răpus de cancer, apărut sub forma unei tumori pe creier. De la primele diagnostice medicale, a înțeles bine situația şi, urmând să treacă printr-o operație pe creier, s-a pregătit pentru întâlnirea cu Dumnezeu prin două fapte care l-au vădit a fi nu doar un cleric bun, ci şi un adevărat creştin.

Mai întâi de toate, a făcut o spovedanie generală a vieţii sale la un duhovnic pe care îl cunoștea. Această spovedanie a numit-o „baie curățitoare”, bucurându-se după ea ca un copilaș. Apoi și-a alcătuit testamentul la notariat, fiindcă voia să fie „gata cu toate” pentru mutarea lui de la cele stricăcioase la cele nestricăcioase, de la cele pământeşti la cele cereşti, de la cele întristătoare la cele veselitoare. A dat poruncă să se scrie pe crucea sa: „Aştept învierea morţilor”. Și a încheiat testamentul așa: „Îmi exprim din adâncul inimii recunoştinţa nemărginită faţă de Dumnezeul nostru cel în Treime, fiindcă sunt creştin-ortodox, născut din părinţi creştin-ortodocşi, şi fiindcă m-a învrednicit de cinstea cea preaînaltă a harului arhieresc, aşezând micimea mea să păstorească poporul cel ales şi binecredincios. Îi rog stăruitor pe episcopi să trimită drept următor al meu un bărbat «plin de credinţă şi de Duh Sfânt», ca să îndrepteze lipsurile mele şi să plinească ceata episcopilor din Rai. Amin. Mila lui Dumnezeu să mă însoţească în vremea ieşirii mele din această lume deşartă”.

Agonia lui a durat șapte luni și l-a adus la deplina deşertare de sine, după pilda lui Hristos. Fiindcă în toată viaţa i-a cinstit pe mucenici, a fost chemat la apusul vieții să trăiască, în parte, mucenicia lor. Şi a făcut-o cu credinţă neclintită în Dumnezeu, cu îndelungă-răbdare şi cuvioșie, știind că „cine Îl iubește pe Dumnezeu iubește și durerea”, după cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul, fiindcă prin durere se tămăduiește firea noastră cea căzută şi pătimașă.

Când omul este lipsit de orice sprijin şi putere din afară, când simte că i se apropie sfârșitul, atunci se descoperă lumea lui lăuntrică, cu toate aspectele ei, bune și rele. La el, boala i-a vădit înălțimea trăirii ascetice, până atunci tăinuită cu grijă.

Îi dădea neîncetat slavă lui Dumnezeu pentru boală, rugându-se să se facă voia Lui. Își mărturisea recunoștința față de cei ce-l slujeau. Îşi arăta în felurite chipuri dragostea faţă de toţi. Se smerea peste măsură, prihănindu-se pe sine pentru toate. Avea trezvie până şi în somnul cel mai adânc, deoarece, după mărturia Sfântului Sofronie de la Essex, care l-a vizitat la spitalul din Londra, trăsătura definitorie a adevăratului monah eremit, care are Rugăciunea minţii în inimă, este trezvia adâncă. În vremea bolii, sufletul său curat simțea cercetarea Maicii Domnului şi îi aducea cântări de laudă. Strălucirea chipului său arăta că se învrednicise de dumnezeieşti daruri. Inima îi era liniştită, avea chipul paşnic și mintea ațintită la Dumnezeu. Ieşirea lui din această viaţă i-a fost cale către viaţa veșnică. Spunea: „Nu-mi pasă de boală. Să fiu sfânt și cu un singur picior și-un singur ochi!”. Acest cuvânt îi vădește sfințenia.

Printr-o asemenea întâmpinare cuvioasă a bolii şi a morţii, plecarea lui din această lume a fost și ea cuvioasă şi plină de biruință. Clipa ieșirii sufletului său din trup, în salonul spitalului din Atena, a fost o slujbă cerească.

„În numele Meu, demoni vor izgoni”

La adormirea unui om se rupe legătura cu el la nivel biologic ‒ nu-l mai putem auzi sau vedea, nu mai putem sta de vorbă cu el. Dar când omul are harul Sfântului Duh, când este unit cu Hristos, ia naştere o altfel de legătură, duhovnicească. Trupul rămâne pe pământ și oamenii se adună în jurul lui, iar Dumnezeu, de multe ori, lucrează minuni prin el. Dar sufletul omului suie la Liturghia cerească, înălţând imne de slavă Dumnezeului Treimic. De aceea, prezenţa duhovnicească a celui adormit este chiar mai puternică, în virtutea unității dintre cele cereşti şi cele pământeşti, dintre îngeri şi oameni, dintre vii şi adormiţi.

Deși a adormit întru Domnul, Sfântul Calinic nu i-a părăsit pe cei ce l-au cunoscut şi l-au iubit. Mormântul lui a devenit un loc de pelerinaj unde, pomenindu-l neîncetat, credincioșii îi cer ajutorul, iar semnele prezenței lui sunt vădite pentru toți. Sfântul Calinic li se arată oamenilor în somn, îi mângâie şi-i întăreşte, îi ocrotește de tot răul, îi vindecă de boli și îi sprijină în lupta pe care o duc. Se bucură de bucuria lor și suferă cu ei în durerile lor. O femeie dă mărturie că i s-a arătat în vis, iar „chipul îi strălucea ca lumina zilei”, după care s-a vindecat de hemiplegie.

Cineva mărturisea: „Vreme de cincisprezece ani am avut dureri cumplite de cap, de care Sfântul Calinic m-a vindecat”. Altcineva spunea: „M-am dus la mormânt, m-am închinat şi ‒ o, minune! ‒ a început să mă lase durerea”.

Semnele prezenţei sale sunt numeroase, având loc multe tămăduiri de boli trupești. A săvârșit însă și alte minuni: prin cuvântul său puternic i-a născut pe oameni din nou. Viețuirea lui cuvioasă, inima curată, rugăciunea fierbinte cu care îi tămăduia chiar şi pe îndrăciți i-a făcut pe demoni să se teamă de el şi să-l lupte toată viaţa. El însă, cu puterea lui Hristos, a rămas netulburat. În ciuda greutăţilor şi a problemelor, și-a păstrat pacea, rugăciunea și răbdarea.

Încă din vremea când era preot, rugăciunea lui avea multă putere, izbăvindu-i pe oameni de duhurile cele viclene care îi stăpâneau. Pentru ca demonii să fie izgoniți, este nevoie de o rugăciune puternică. Nu este vorba numai de izbăvirea sufletului de patimi, ci şi de slobozirea trupului de sub stăpânirea diavolilor, atunci când ei pun stăpânire şi pe fortăreaţa omului, adică pe creier, şi vorbesc prin ei, după cum arată Sfântul Grigorie Palama. Cu puterea rugăciunii sale, Sfântul Calinic scotea diavolii din oameni. Aceasta este, în esență, lucrarea Apostolilor şi a urmașilor lor, după cuvântul lui Hristos: „Le vor urma semne ca acestea: în numele Meu, demoni vor izgoni” (Matei 16:17).

Mitropolitul Iacov al Argolidei povestește că odată, pe când le citea exorcisme unor fete demonizate, diavolul urla şi „mărturisea” că-l arde prezenţa lui Calinic, care era de față în acel ceas în Lumină. Demonul mai spunea că Sfântul Calinic, pe când era în viață, îl izgonise dintr-un tânăr şi că se sfinţise prin „portofelul lui găurit” şi prin dragostea de aproapele. Această vrednică mărturie îi adeverește sfinţenia.

Dumnezeu mi-a dăruit să trăiesc lângă acest ierarh sfânt, alături de care am locuit vreme de cincisprezece ani în reședința episcopală a Sfintei Mitropolii a Edessei de parcă m-aș fi aflat în coliba unui schit aghiorit. M-am învrednicit să văd în persoana lui o Filocalie vie, un Pateric viu, o Evanghelie întrupată, și să dau mărturie despre sfințenia sa. Lângă el am trăit dragostea în Hristos și libertatea.

Să avem binecuvântarea și mijlocirile Sfântului Ierarh Calinic al Edessei, cel ce a răsărit de curând pe bolta Bisericii lui Hristos!

Mitropolitul Ierótheos al Nafpáktosului

Din „Sfântul Calinic al Edéssei – un om al lui Dumnezeu”,

Editura Bonifaciu, 2023