„O, mamă, dulce mamă/ din negura de vremi/ pe freamătul de frunze/ la tine tu mă chemi…” (M. Eminescu)
Un film despre copilărie si nu numai. Despre faptul că ar trebui sa rămânem copii toată viața pentru a avea acces la cele nevăzute. Și că suferința de aici poate fi îmblânzită uneori prin milostivire divină. Despre cum ajungi copilul lui Dumnezeu prin credință, adică încredere necondiționată în Hristos și în împlinirea făgăduințelor Sale.
Era în februarie 1999. Era ziua de naștere a mamei mele naturale, care murise cu 43 de ani în urmă. Din nou mă bântuia tristețea de a nu o fi cunoscut. Mi se spusese doar că era frumoasă și bună, doar atât! Să nu ai nici o amintire cu mama ta, și nici măcar istorisiri despre ea, ce dureros! Pe când aveam vreo 8-9 ani, am dat jos de pe perete un portret fotografic al mamei, care mă chinuia cu amintirea unei absențe, a unei ființe atât de mult dorită! Nu l-a mai pus nimeni la loc de atunci. Așadar, în acea seară, ca să uit de bântuiala asta, m-am așezat mecanic în fața televizorului, privind apatic orice ar fi urmat să se difuzeze. Și atunci a apărut genericul unui film. Era un film franțuzesc, despre care aveam să aflu ulterior că e un film de artă, Ponette. Un film jucat de copii, cu foarte puține personaje adulte.
Unei fetițe îi moare într-un accident mama, iar ea nu înțelege absența mamei și ce s-a întâmplat, de fapt. Simte absența ca o trădare, dar nu crede că ar putea fi adevărat și nu se poate împăca cu lucrul acesta. Cum ar putea un copil să priceapă ce este moartea? Un adult încearcă să-i ogoiască suferința, vorbindu-i despre Hristos și Învierea Sa. Micuța deduce atunci că și mama sa poate să învieze și începe să facă tot ceea ce crede ea că ar putea duce la reîntoarcerea mamei.
Mai întâi se pregătește să aștepte, la modul temeinic. Cu rucsăcelul în spate, zi de zi se așază într-un loc din grădină, la umbra unui copac (cine știe ce povești ascultase acolo istorisite de mama sa), apoi, la cămin, se supune unor încercări care să-i aducă statutul de copil al lui Dumnezeu, adică al celui căruia Dumnezeu nu-i poate refuza nici o dorință! Stăruința ei este susținută de prietenii ei copii, care o încurajează. Și minunea se produce! (E cu adevărat o minune că un regizor din Franța laicizată de secole a putut concepe un astfel de final acestei povestiri, pentru mine cutremurătoare și deloc convențională). Fetiței aflate în pragul abandonării încrederii ei în Dumnezeu i se arată mama, care o ceartă, dar o și mângâie și-i lasă, ca semn al prezenței sale aievea (ab aevo, cum tâlcuia M. Vulcănescu!) și nu ca nălucă, un pulover roșu, semn al iubirii și al grijii sale eterne, de dincolo de prăpăstiile despărțirii. Nu înainte însă de a o preveni că nu va mai veni niciodată și că ea trebuie să-și continue viața.
Deși am plâns vreo două ceasuri, m-am minunat de lucrarea proniei divine, trează și dornică să ne mângâie. Cuvintele adresate lui Ponette în final de mama sa le-am primit ca un mesaj real al mamei mele în acea seară, venit pe celuloid, în loc de vis. „Bucură-te de viață!” îi spunea, chiar dacă totodată o și avertiza că nu va mai reveni, că de acum va pleca pentru multă vreme din viața ei. „Bucură-te”, îmi spunea și mie mama, „învață să te bucuri, chiar dacă până acum nu ai știut să o faci!”.
Dacă pentru un privitor din exterior astfel de povești par siropoase sau convenționale, pentru cine a trăit așa ceva ele capătă forța zguduitoare a unei realități imanente. Era clar pentru mine că Cineva acolo Sus mă privește cu multă înțelegere.
A.B.
