Ultima zi de mai, 2025
Au trecut cinci săptămâni de când am venit acasă cu tine în coșuleț, de la maternitate.
Cinci săptămâni cât o viață. Cât toată viața.
Cinci săptămâni în care te-am privit crescând pe zi ce trece.
Noaptea, când toată casa adoarme, mă simt ca Prâslea, iar tu − pomul cu merele de aur. Aș vrea să pot, în fiecare noapte, să te păzesc până dimineață… dar somnul mă cuprinde și pe mine, într-un final. Mǎ trezesc atunci când vrei să mănânci. Iar în unele nopți, după ce tu termini de mâncat, eu rămân să te mai privesc un pic. Nu mai pot adormi de-atâta frumusețe! Și te privesc așa până când pleoapele îmi cad, din nou, grele de oboseală…
Zilele trecute am realizat cǎ, uitându-mǎ la tine în toate clipele acestor cinci săptămâni, am putut observa cum ți s-au alungit genele.
Au trecut cinci săptămâni în care am redescoperit viața. Cât de simpli venim pe lume și cât de neajutorați, și totuși, cum se rearanjează toate în jurul nostru ca să devenim oameni mari! Cu câtă simplitate primim totul și cu câtă siguranță adormim − neavând, de fapt, nicio siguranță. Și poate cǎ întreaga filosofie a căutărilor maturității este, de fapt, despre redescoperirea acestei simplități; despre trăirea cu siguranță în nesiguranță… adică fără a ne pierde în multele griji ale vieții materiale și a ne pune siguranța în grija lui Dumnezeu. „Fǎ-te, suflete, copil”, aş îndrăzni și eu să spun…
Au trecut cinci săptămâni de când am venit acasă cu tine în coșuleț, de la maternitate, iar de atunci te păzesc, căci tu ești pomul meu cu merele de aur.
Silvana Bașa
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!