Pomeniți vameșul

„Stimate Domnule K.H. Antonovski,

Încep prin a vă saluta de foarte departe, din alt hotar, în altă limbă, și mai cu seamă abstract, simțind din toată ființa că trebuie să vă felicit pentru tot ceea ce faceți de douazeci și cinci de ani încoace. Experiența și spiritul îndelungii dvs căutări, rodul de iubire pe care-l semănați an de an mă fac pe mine ‒ un novice și umil truditor pe o câmpie asemănătoare, dar mică si îndepărtată ‒ să sper că vă voi întâlni într-o zi față către față. Fără a vă ști altfel decât din fotografii și articole, vă admir pentru tenacitatea de a planta semințele acelea greu de ținut în palme din pricina vibrației, sonorității și incandescenței lor: motivația și năzuința copiilor care explorează lumea prin artă și care, prin oameni ca dvs, sunt încurajați să o facă. E uimitor că ați dat viață acum un sfert de veac celui pe care l-ați numit «Noul Montmartre din Bitola»… Un miraculos Montmartre al copiilor”.

...Începusem să-i scriu domnului acestuia o scrisoare încă de atunci (era o personalitate a culturii macedonene, inițiatorul și organizatorul, decenii de-a rândul, al unui concurs internațional pentru copii), dar am tot amânat, și mă ustură cum i-am rămas datoare, mai ales că acum câțiva ani a plecat la Domnul. Cu atât mai mult îi sunt datoare.

Nu-i mai pot scrie lui să-i povestesc ‒ nu că nu găsesc timbre, ci din pricină de necunoaștere a adresei exacte pe plic (omul, practic, e peste tot acum) ‒, așa că vă scriu dumneavoastră, Părinte Crin. Ca să-l pomeniți, pe numele său de botez: Kosta-Hadzi. Nu l-am întâlnit niciodată, e dintr-un hotar atât de departe...

Și nu doar pe el să-l strigați la Altar, pe el, un lord al artei și al inimii copiilor. Mai cu seamă pomeniți vameșul!

Dar să vedeți, să vedeți de ce! O să vă povestesc ceva de mai demult întâi. Tot de la poștă. Îh…

* * *

Dacă e dezagreabil un tip gras și transpirat, în uniformă, cu buza răsfrântă a dispreț apriori față de muritori, care face abuz în serviciu și-și dă importanță masculină galactică, să vedeți ce dezagreabil e colajul de situație de mai sus pentru o femeie însărcinată, hiper-hiperosmică, prinsă la coada din hol la poștă taman în fața lui, între grețuri și dureri de stat în picioare!

Și nu pentru orice femeie e greu, ci pentru una slabă și nemâncată din lipsă de pauză de masă, care a muncit de dimineață aplecată de spate (cu junghiuri peste sarcină exact cum e mai rău), pentru că predă la grupe de 3-5 ani și nu se poate așeza la vreo catedră, nici odihni drept în picioare, iar acum trebuie să-l suporte pe ăsta într-un ton de bleumarin-ud, plin de ifose de funcționar feroce de care depinde mersul cosmosului, așteptând la rând în fața ghișeului toată după-amiaza! Pentru că ăștia au deschis un singur oficiu poștal cu vamă în toată jumătatea asta de oraș… Și nu au politică de discriminat pozitiv gravide.

Efectiv, acea femeie pe care v-o evoc nu vede în el decât un inapt înapoiat care nu știe altfel să-și manifeste puterea. Iar o ființă mai critică (temporal, moral, kinestezic, olfactiv, igienic și vizual) decât o gravidă la mijlocul sarcinii n-o să vedeți, asta să știți de la mine. Era oribil personajul.

Dar artizan de daruri, să vedeți, Părinte. Pomeniți-l cu nepomenibilii pe care vi-i trimit din când în când, cei ce nu-s de găsit după nume, confesiune (tot nume) și timp. Nici pe al ăstuia nu-l știu, mama lui de vameș (șșș!… împuțit). Dacă nu era el, cu talentele lui de frustrat și complexat, nu se întâmpla nimic din ce vă zic mai departe.

- Bună ziua, aș dori să trimit coletul acesta în străinătate, dați-mi un formular de expediere, vă rog.

- În UE?

- Nu e în UE. Nu cred, nu încă. Macedonia.

- Cât de mare?

- Un plic.

- Ce conține?

- Desene de copii.

- Ce desene?

- De copii. Copii mici. Mici-mici, preșcolari.

- Desene?... Hm. La Patrimoniu ai fost? (ne tutuiam deja!)

- Ce patrimoniu?! Sunt copii de grădiniță. La Patrimoniu se merge cu tablouri sau lucrări de artă ale adulților, și primesc certificate și ștampilă că nu aparțin muzeelor. Ce să fac cu desene de bebei la Patrimoniu?! Râd funcționarii de noi.

- Mă înveți pe mine meseria mea?! Desenele vă trec mai întâi pe la Patrimoniu, și apoi veniți toți la mine.

- Dar durează săptămâni, domnule, știu procedura! Trebuie să le fac fotografii developate pe hârtie, să plătesc o taxă usturătoare pentru fiecare desen și să aștept să fie comparate fotografiile din sistem cu tot ce are țara asta în patrimoniul ei, în toate arhivele, în toate instituțiile… Durează mult. Concursul ăsta de bebei se închide poimâine.

- Următorul!

- Nu vă supărați! Am mai expediat de zeci de ori desene de copii mici, niciodată nu mi s-a cerut ștampila de acolo, ci doar când am trimis în calitate de student sau profesionist ceva la o expoziție în străinătate. Astea sunt niște hârtii cu niște mâzgăleli. Mici, urâte, vedeți?... Urâte, caraghioase și simple rău! Și multe! La Patrimoniu e taxă de 100 de lei de lucrare, eu am câteva zeci de desene și fac efortul ăsta să expediez dintr-un portofel de profesoară. Plus că am stat câteva ore deja la coadă la dvs pe care nu le-am putut efectua la școală și nu îmi sunt plătite…

- Du-te și vino cu o ștampilă pe ele că nu sunt din muzeu și mai vorbim. Mă învață pe mine meserie toate… (noroc că s-a oprit!)

Nu era real! Dumnezeule mare! Ce să fac?

M-am întors, târându-mă fizic și ucisă logic, la lucru. M-am dus direct în birou la directoarea grădiniței. Era al doilea om din viața mea care îmi era șef și pe care îl iubeam cu sinceritate, al doilea după Costion, directorul de la Muzeu din studenție. Numele ei era Aura.

Văzându-mă așa dezamăgită și obosită de stat la cozi mi-a zis:  

- Lasă că-ți dau eu ștampilă că nu sunt lucrări de patrimoniu!

- Cum?

- Scriu de mâna mea și pun ștampila, să văd doar, ce-o să mai facă?

- Adică ne putem da singuri acte, din interior? Se poate așa ceva în România? E valabil? Nu trebuie să ne dea alții?

- Dar ce face vama se poate?! Sunt niște copii, dă-o-ncolo, tot mapamondul trimite cu milioanele lucrări de copii! Noi să nu trimitem, după ce au muncit atâta?...

Bun. Aura a redactat cu caligrafia ei incredibilă, ca de tipografie pentru abecedare pe care o are și azi (de artist care a terminat liceu pedagogic, adică om cu scrisul perfect), ceva de genul „Directorul Grădiniței 111 din sectorul 6 atestă prin prezenta și declară pe proprie răspundere că lucrarea de pe verso acestei declarații, aparținând lui Gigică Ionescu, în vârstă de patru ani și două luni, a fost realizată în timpul programului grădiniței în prezența mea și a dnei profesor C. Dragomir (persoana delegată să o trimită la concursul internațional menționat în buletinul de expediție), și este exclus să se constituie în obiect de patrimoniu național”.

A scris asta de mână de treizeci de ori pe verso fiecărei lucrări, ca să fie direct pe suportul original, s-a semnat și a pus ștampila instituției. O curajoasă, Aura. Mereu a fost așa. Anti-multi-sistem, că tot e la modă vorba.

Am revenit la oficiul cu vama. Coadă. Mai spre închidere, nu mai era canicula aia.

- Domnule, am ștampilă asumată de o instituție acreditată de Ministerul Educației cum că lucrările sunt de preșcolari. Nu mai este nevoie de certificate de la Patrimoniu, credeți-mă. Un formular de expediție pentru țară din afara UE, vă rog.

(Mi-a dat un carnețel de foi, imobil și fără să scoată niciun cuvânt, ca și cum nu aș fi existat și doar le punea pe o tejghea).

Știam cum să completez, o mai făcusem pentru țări din Uniune. I-am adus formularul și pachetul să se uite în el, că nu am vreun Picasso furat din muzeu, nici droguri, nici arme.

- Nu-i bine. Cine e destinatarul?

- Păi scrie în prima căsuță: „Galeria de artă a copiilor Bitola pe numele ei…”.

M-a întrerupt.

- Nu am întrebat „ce” e destinatarul, am spus: „cine?”!!!

- E o persoană juridică, domnule! Organizatorii au personalitate juridică și către ei scrie aici în pliant să se trimită, nu au dat numele portarului care le preia!!! E o casă de cultură cum ar fi la noi, înțelegeți...

- Mie îmi scrii aici CUI trimiți, duduie, sau coletul nu pleacă. Și CINE trimite!

- Am scris cine trimite! Grădinița 111!

- Cine, nu ce!

- Să mă trec pe mine vreți? (ca la proști, zic în gând) Mă trec!

- Trece pe cine vrei, puțin mă interesează, eu decid aici, eu îmi fac meseria și eu împiedic infracțiunile! Și eu răspund. Te treci, îmi lași copie pe buletin, și dacă ceva, eu sunt acoperit. Și tu, nu pereții unei instituții, faci pușcărie!

Îmi venea să zic ceva despre intuițiile, dar și despre proveniența lui pe planetă, dar am refăcut. (Auzi, dacă ceva! Ceva cu niște foi desenate de bebeluși, cumva ele ar putea sări în aer pe avion sau ar putea fi îmbibate cu prafuri incolore care să drogheze macedoneni la destinație…)

- Ai refăcut, dar mai ia un formular că ai greșit, și vezi că mi le termini! Și modifică și la expeditor LA FEL! Cineva, nu casa-de-cultură-a-mă-sii. CINEVA cu act de identitate, ca să fie chemat și tras la răspundere el însuși dacă ceva. Clădirea casei de cultură nu poate fi trasă la răspundere dacă ceva.

Mi-am pus o mână la frunte și am început să vânez din zbor și să procesez concomitent ecuații, radicali și integrale: mă chestionam dacă știu un om, de fapt orice nume de om din Macedonia (de unde, Dumnezeule, să știu pe atunci, of, nici în Uniune nu sunt, mama lor de macedoneni, mama ei de Uniune, mama lui de Patrimoniu și de ștampile când ai dureri oribile de dimineață!)

Dar poate aflu de unul necunoscut mie, care totuși să existe acolo, doar să-l scriu, să fie nume de macedonean, mama lui! Fictiv, aia e, să plece mai repede coletul, că am contracții la mijlocul sarcinii din cauza gogomanului ăstuia. Și e de rău.

Aveam în mână pliantul cu adresa și-mi făceam vânt cu el, și mi-a venit prima străfulgerare de geniu: să mă uit pe pliant, că ar trebui să fie nume de oameni pe acolo, organizatori, mentori, artiști emeriți… Dar nu erau.

Știam pe de rost de pe internet doar numele seniorului președinte al juriului, pe al D-lui Kosta-Hadzi Antonovski, celui căruia voiam să-i trimit felicitări și recunoștință într-o scrisoare, dar era exclus absolut să îl trec, ca nu cumva să fie deranjat și chemat special de la domiciliu la casa de cultură ca să ridice plicul meu! Aș fi intrat în pământ, din România, direct.

Pe site acasă văzuzem organizatori și nu-i reținusem doar survolând, dar pe pliant, ioc, numai numele ONG-ului destinatar și adresa. Internetul se accesa doar de acasă, nu erau smartphone-uri pe atunci.

Un ONG, ca și pe la noi, cu nume mistic. Ok. Arăta cam anapoda tradus în engleză, „Cyril & Methody”. Bun, zic, ăștia trebuie să fie Chiril și Metodie, apostolii slavilor. Nimic neobișnuit pentru denumirea unui centru cultural nereligios. E o inflație și pe aici de nume de sfinți care sunt toponime, nume de școli, de grădinițe, de cofetării, de covrigării, de clinici, de asociații caritabile, de branduri de haine, nimeni nu sesizează că se întâlnește zilnic cu zece nume din astea de sfinți care ne lasă indiferenți, intrându-ne în rutină. Exact ca brelocul cu medalionul Maicii Domnului: cine trăiește cutremurare când deschide portiera mașinii și aruncă mănunchiul de chei pe bord? Mult nume ales luat zilnic în deșert…

Mă lovește în cap ca un trăsnet următoaaarea idee de geniu. Dacă astea sunt nume slave, deci nume, deci de oameni, de ce să nu le folosesc, dacă nu am altele la îndemână? Oare se poate supăra Dumnezeu pe mine că simulez așa ceva? Și, ca să nu am timp să mă răzgândesc, am scris rapid și apăsat, să se vadă prin cinci straturi de formular ‒ să fie lăsat câte unul la fiecare hotar de vamă! ‒ acolo, în prima căsuță, la persoana fizică reală care să poată fi trasă la răspundere pentru conținutul asumat de expeditor, legitimabil cu carte de identitate valabilă, deci la destinatar: „Chiril”, și apoi „Metodie”. Nu „Chiril & Metodi”, n-am pus niciun semn între, am disimulat un nume cu prenume! Nici „Art Gallery Association”, nimiiiica. Chiril Metodi. Punct. Ca nu cumva, punând alt nume slav și omul neexistând, să nu se livreze. La destinație se putea crede că am omis, din grabă sau de proastă, un biet cuvânt de legătură. Ăia știau și cine e Chiril, și cine e Metodie.

M-am prefăcut că dau un telefon, ca să vadă ăsta că „mă informez”, am mai așezat grațios niște diacritice la expeditori și m-am dus din nou la coadă. I-am arătat la bou și l-am văzut radiind mulțumit: țara noastră, dar mai cu seamă Macedonia erau amândouă ferite, prin eroismul său suprem, de forme de terorism patrimonial și tâlhărie culturală din partea copiiilor grădiniței 111. A zis grețos:

- Închide coletul!

(Ne tutuiam, în continuare, parol!)

* * *

În timp ce lipeam cu bandă adezivă plicurile, să le securizez bine pentru drum, și în timp ce scriam adresa (cu destinatarul inventat) la exterior, m-a apucat un stres din senin. Un atac de panică, așa cum au gravidele la mijlocul sarcinii. Un regret și o vinovăție că, din toate miliardele de nume slave pe care le visam pe de rost din cărțile copilăriei și din postul TV piratat de tata la Suceava în comunism, cu o antenă artizanală pusă ilegal pe bloc, de la Mișa la Pașa și Mașa, de la Katiușa la Vania și Grișa, Andrușka, Anușka și Ceburașka și Zaieț Pagadi, măi... fix pe Sfinții slavilor mi s-a pus mie să-i trec destinatari fictivi! Dar chiar nu mi-e rușine?

Rupe ambalajul, femeie, sfâșie hârtia! Scrie ceva demn și onest și laic, pierduto și ratato, profesoară complexată și de doi lei care ești și care nu stai în banca ta și nu păzești fișa postului. Sacrilegiu, bătaie de joc, mărgăritare sacre aruncate la porc, atenție gratuită aruncată la vameși! (Ăsta care urla așa la mine în ureche era diavolul, să știți!).

Mai aveam un pic și ceream un alt formular cu cinci straturi, să scriu „Kanieț Filma” sau ceva. Începusem să tremur și, în acest conflict în care mă întrebam ce să fac, am închis ochii, ca să mă arunc în prăpastia cutiei nesigilate, și am recunoscut șiretlicul chiar în fața lor, cu un efort de imaginație, le-am bătut în minte o metanie și le-am zis așa, ca la niște oameni: „măi Sfinților Chiril și Metodie, uite, nu vă cunosc, deci nu e ceva personal, nu pot avea lipsă de respect țintită față de voi, dar chiar vă rog să mă iertați, o fac pentru copii! Au muncit, săracii, au pictat, ați văzut și voi cât au pictat! Frumos au pictat! Nu vă supărați că scriu așa…”.

Am închis plicul cu un mare semn al Crucii peste sigiliul cu scotch, am zis: „Amin! Și vă rog, dacă nu e altcineva de acord pe acolo să se deplaseze la poștă, să luați voi coletul. Vă iubesc, fug că mă doare copilul în mine de la stat în picioare!”.

Și a dispărut rapid nenea ăla din cap, sabotorul cu ratările mele multiple, și s-a instaurat pacea, și chiar am admirat așa o rază de speranță care înflorea în mine și care credea că niște poștași cu ștafetele lor din țară în țară, din uniune în neuniune, vor duce chestia asta la galerie la ONG, la mama lor de organizatori fară nume de persoane fizice. Numai persoane metafizice în Macedonia lor, fratee! 

* * *

Stați așa! Acum să vedeți ce făcu vameșul! Trebuie pomenit neapărat!!!

Era aniversarea Cameliei, diriginta de acum treizeci de ani, prima mea mare îndrăgostire din liceu, din ipostaza de discipol topit. 11 mai e ziua pe care de decade întregi nu o uit, și mă pregăteam să o sun și atunci la Suceava, să o îmbrățișez. Dar, coincidență, am primit un apel de la altă iubită, de la Aura. Directoarea. M-a sunat pe fix acasă (nu lucram încă, eram în concediu maternal, născusem fata în martie).

A ajuns la grădiniță cu poșta hăt, după luni bune de la poveste, un colet extern cu ștampilă de Macedonia. A zis, draga de ea, că nu desface sigiliul fără mine, că e posibil să fie confirmarea participării la acea aventură și vrea să fiu de față, să mă bucur. Mă plânsesem de vameș și m-a compătimit atunci. O diplomă de participare la o expoziție internațională ne-ar fi mângâiat pe amândouă, dar și pe copii. Dacă am fi fost primiți pe simeze ar fi fost o surpriză nesperată, după un asemenea traseu…

Femeia asta, după ce că e extraordinară, se mai și roagă. E una din șefele mele care chiar se roagă.

Cum să nu mă bucur? Ar fi fost confirmarea unui triplu miracol, adică a drumului către un destinatar inexistent, a calificării la evenimentul cultural și, cel mai important, a iertării primite din partea lor, a sfinților trecuți la derută și în deșert în hârtiile pământești…

Așa că am sărit în sandale și am zbughit-o la grădi cu copilul după mine.

Aaaaa, nu era nicio confirmare de participare la acea expoziție.

Erau distincții! Diplome, premii în original, vreo cinci. Cu catalogul expoziției și numele alea trecute acolo, și ale copiilor, și ale noastre și ce „kindergarden Bucharest” era. Nu-mi reveneam, citeam, reluam.

Premii internaționale! Știți ce înseamnă asta în portofoliul unui copil de grădi??? Că e geniu. Nu mai zic ce încântare e mereu pe toată ierarhia de coordonatori, îi crește salariul până și inspectoarei generale a inspectorului de sector al directorului unității care primește așa ceva. Orice diplomă de copil olimpic internațional e punctată la dosarul de merit ca orice olimpic de la orice altă materie, pentru că din fericire nu se fac discriminări. Și noi nu aveam unul... aveam cinci astfel de copii finaliști!

Și am pupat-o pe Aura, am sunat-o pe Camelia și m-am dus acasă la calendar, să le mulțumesc sfinților zilei. Maică, era și așa inexplicabil că mi le-a luat poșta română și că le-a livrat poștei macedonene la o aderesă cu adrisant fals, care nu s-a putut legitima cu BI, CI, pașaport sau ce-or avea ăștia din ne-uniune! Dar să vină... și premii?

Adică au ajuns la timp, au intrat la preselecție, la jurizare!!!! Au luat distincții! Multe! Maamă! Țipam prin casă, de s-au speriat ai mei că iar am înnebunit.

Am ajuns în fața calendarului ‒ și mai mult nu spun. Mergeți chiar voi în fața calendarului și uitați-vă la data de 11 mai!!! Căutați un calendar întreg, nu prescurtat. O să găsiți pe unii, complet nepopulari. Chiril și Metodie, apostolii slavilor, cu cruce neagră. Azi Părintele nostru duhovnic i-a punctat frumos la sfârșitul Liturghiei.

Pomeniți-l pe vameș, că fără el n-aș fi plecat inima! Fără contextul jenei nu m-aș fi rugat în viața vieților mele la… apostolii slavilor, pe bune?! Eu n-am avut pretext mistic să mă rog fără rutină și cu lacrimi nici la Andrei, apostolul românilor, uitata de mine, d-apoi la apostolii altora!

Iubirile ludice ale lui Dumnezeu! S-au jucat, bătrâni în toată firea și chei și bărboși și ditamai intelectualii, cu copiii de 3-5 ani de la grădinița 111 din sectorul șase! Chiril și Metodie, frați între ei și mari ghiduși galactici, s-au pus la mintea bebeilor și au ridicat coletul! O, maică!

Și tu să fii alesul cosmosului, tu și cu Aura și Camelia, să asiști la asta pe 11 mai! Fix pe 11 mai! Nu a ajuns pe 10, nu a ajuns pe 12!

Ce flirt mai mare cu Cerul și ale Sale poți să ai?! Să nu mori de inimă?! Să nu-ți dorești să mori atunci, ca să te iei în brațe cu ei, încâlcită în bărbile lor imense de bătrânei frați, puși pe pozne?!

Mama lui de vameș… Blagosloviți!

Cosmina Dragomir

Fotografii de Mario Lasalandra, Nino Migliori, Lee Jeffries