Plăcintă cu gutuie și voiaTa

Mi-e frică să mă smeresc. De parcă smerenia ar arde. Și chiar arde – orgoliul cu care sunt prea bună prietenă și cu care complotez nebunește împotriva mea... Luciditatea e o spadă grea de plumb, cu două tăișuri, care se înfige cel mai adânc atunci când îți dai seama cât de absurd, pot s-o zic?? – cât de prost ești. „Sunt suficient de deștept încât să-mi dau seama că sunt prost”, spunea un prieten care vorbește cu Dumnezeu de parc-ar ieși cu vecinul preferat la bătut mingea și la spart din greșeală câte-un geam.

Mi-e frică de nimicnicia mea, Doamne. Și ce silă-mi e de himera kitschoasă la care țin atât de mult, de concubinajul meu scârbos cu „cine cred eu că sunt”. Nu cumva să cadă penele de pe cioara mea vopsită, nu cumva să se ridice praful de sub covor, că inhalez adevăr și mi se sufocă holograma de tinichea poleită, mititica! Tocmai ea, dumnezeița cea perfectă care cu nimic nu a greșit nimănui?! Unde să ai loc de ea, Doamne? Stai la coadă!

E atât de simplu să strig după Tine, și totuși de atâtea (prea multe) ori mă încăpățânez să rezolv singură, lasă că mă descurc eu. Da’ de unde? Crezi că-mi iese ceva? Hah, iartă-mă, nici nu știu de ce Te mai întreb, ca și cum răspunsul la întrebarea asta nu l-ai ști mult mai bine decât mine, Doamne, de câte ori nu Te-ai luat cu mâinile de cap… Mihaile, tată, dați-i cu îngeri păzitori, că iar e puternică și independentă fata Mea... Și atunci duhovnicul meu, trimisul Tău, îmi spune: „Păi, I-ai cerut lui Dumnezeu să te lase să conduci, S-a dat la o parte, ți-a pus volanul în brațe, și acuma tot tu te miri și te superi că ai ajuns în boscheți?!”.

Mi-e frică să recunosc că fără Tine nu pot face nimic. De ce? E atât de absurd, strivitor de absurd! Niciun argument rațional nu am să mă las pradă tentației adamice de a-mi croi drum fără Tine, niciun drept nu am să poftesc în casă acest gând bolnav ce bântuie omenirea de la începuturile ei, pretinzându-se irezistibil. Nu, nu am niciun drept, pentru că Tu mi-ai dat deja totul ca să mă desăvârșesc – acolo, pe Golgota, aici și acum, mi-ai pus la picioare și puterea, și curajul de care aveam nevoie, și toată dragostea Ta... Cu ochii însângerați de lacrimi, bătut, scuipat, cuiele încă perforându-Ți palmele ce n-au vrut decât să mângâie, mi-ai dat tot-tot-tot ce-mi trebuie ca să orice. Și doar atât m-ai întrebat, rugător, transfigurat de chinuri și atât de cuminte –  dacă pentru călătoria mea nu cumva mai am un bilet în plus, că, dacă nu mă deranjează, ai vrea să vii și Tu cu mine… Atât mi-ai cerut, ca împlinirea mea să se întâmple cu Tine. Și în schimb, mi Te-ai dat tot.

Ei, uite de aia am venit, Doamne, despre asta voiam să vorbim azi. Pentru că vreau să Te întreb ceva, dacă nu cer să înțeleg prea multe pentru mintea mea încă netrecută prin viață și poate uneori obraznic de curioasă, dar totuși a Ta, făcută de, din și pentru Tine, în ciuda tuturor alunecărilor de teren, nisip mișcător din care m-ai plămădit. Așa că am să îndrăznesc și am să Te întreb pe față – și nu ai cum să mă tragi la răspundere pentru asta, pentru că Tu ne-ai zis „Îndrăzniți!”, deci de data asta chiar nu fac decât ascultare de cuvântul Tău, vezi bine! Așa că, uite ce e... Treaba e că... Voiam să Te întreb dacă... Mă rog, adică voiam să știu de ce... Cum să zic, de ce...

De ce mă lași să Te sluțesc, să Te desfigurez, să Te biciui în halul ăsta, Doamne? De ce? De ce doar taci și Te uiți la mine înecat în lacrimile alea aurii și fierbinți, în timp ce buzele inimii-Ți picură firimituri de „Iart-o, Doamne, că nu știe ce face”? De ce nu ripostezi, de ce nu-mi arăți Tu mie, de ce nici măcar nu încerci să-Ți faci dreptate?! De ce mă lași să Te răstignesc a nu-știu-câta oară, când eu cred despre mine că știu ce fac, sau cel puțin că ar trebui să știu ce-Ți fac?!

Mi-e monstruos de rușine să-mi recunosc vina, mă frâng dezgolindu-mi bubele cu tot puroiul supurând, că numai viermii mai lipsesc, Doamne – dar cum, unde și de ce să le ascund de la fața Ta, Care oricum le știe și le vede și le iartă pe toate? Și le iubește pe toate… pe toate sufletele care păcătuiesc și răstignesc categoric în stânga și-n dreapta, neputincioase sau obosite, rănite sau rătăcite, cunoscătoare sau necunoscătoare. Dar ce judecată va fi mie care, vai, știu ce ar trebui să fac, și cu toate astea aleg calea ușoară și bătătorită care duce – ce să vezi! – nu unde declar că trudesc să ajung?!

Am promis încă de la început, și în fiecare dimineață deschid ochii și promit că am să rămân mereu cu Tine, orice ar fi, noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă! Dar îmi fur singură căciula crezând că toată viața mea într-adevăr Ți-am dat-o Ție, eschivându-mă elegant și evlavios de șansa la smerenie, fără să bag de seamă că tot din ambiția mea (surpriză!) egoistă promit, bazându-mă tot pe mine însămi, crezând minciunii că a mea e puterea de a Te alege mereu pe Tine, grăind din vârful buzelor, dar inima rămâne departe... Iar hoț pe hoț nu se fură, „căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți” (Filipeni 2:13) și „cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (I Corinteni 10:12).

Abia acum înțeleg ce-i aia „fără Mine nu puteți face nimic”. Spune Sfântul Iosif Isihastul că fără Dumnezeu nici să gândești ceva bun nu poți. Știți cum e să te convingi singur de asta, pe viu? Dur-eros. Mai ales când nu știi ce-i aia smerenie, că erai plecat cu nasul pe sus când s-a predat lecția asta, și acum te chinui s-o înveți singur, că mâine-poimâine bate la ușă examenul final. Și apoi, colac peste pupăză, dacă mai ești și zmeu fără cap, ca mine, și te crezi bomboana de pe colivă… atunci chiar e cu buba au au, îmi pare tare rău pentru tine, frate drag!

Vorbeam odată cu o maică, și i-am spus că mă chinui să fiu cu Dumnezeu, la care ea, înmuiată într-un calm de rază de soare mângâind adâncul unui lac de munte, de aproape că vedeam celestul prelingându-se pe la colțurile zâmbetului ei, zice: „Da’ de ce zici tu că te chinui? Ești deja! Bucură-te!”.

Am tăcut. Chiar așa, de ce mă chinui? M-a așezat în mine. Are dreptate maica. Am în față câmpul veșnic de verde al copilăriei sufletului meu, și ne jucăm leapșa. Alerg după El. Fugind de egoismul din mine.

Leapșa, Tu ești! Ba tu ești! Ba Tu! Alerg după El, cu El în mine, „apucatu-m-ai de mâna mea cea dreaptă”... Învăț să iubesc să alerg, chiar dacă uneori îmi vine să leșin, chiar dacă uneori mi se împleticesc picioarele, chiar dacă uneori gândurile-mi spun că nu mai pot să respir, că mi s-au dezlegat șireturile, că e prea departe, că decât să alerg mai bine chem un taxi. Când devine copleșitor, îmi dau seama că iar mi-am concentrat atenția în punctul greșit – pe mine. Și iar trag de acul busolei spre El...

Centrul meu, centrul existenței mele, îmi dau prea bine seama, nu e El, ci eu-eu-eu. Prea des ia cuvântul egoismul, vechiul și bunul meu „prieten”. Ne luăm la vorbă cu ale noastre, cobor garda, și dintr-odată, pe neașteptate, de parcă m-ar fi pândit, mă înșfacă pe după gât, mă trântește la pământ și mă împinge cu nările în noroi. Și atunci sunt forțată, mă înțelegeți, să strig către El să vină să mă scoată. Faptul că încă sunt aici nu e decât dovada iubirii Lui nesfârșite, Iubirea asta care mă zăpăcește în cel mai binecuvântat mod posibil și din care nu pricep nimic… Pe măsură ce am impresia că am înțeles până și un crâmpei din Ea, mă întoarce iar cu susu-n jos și mă bulversează mai mult decât a făcut-o tura trecută, la ultima rostogolire prin cioburile recompunerii, când am crezut că nu e loc de mai răvășitor. Sfântul Paisie Olaru și-a întrebat un ucenic: „Știi care e cel mai rău loc? Cel mai rău loc e unde sunt eu”. Unde sunt eu. Unde e atât de închis și de îngust, încât nu încap decât eu… Lasă că fac eu, mă descurc eu, dă-te la o parte și lasă-mă pe mine! Sună cunoscut?!

Știi, cel mai tare mă doare când nu vreau voia Ta. Cel mai tare mă doare când mă iubesc pe mine mai mult decât Te iubesc pe Tine.

Când dau în Tine, în mine dau. Și când dau în mine, în Tine dau, în chipul Tău din mine, Doamne, Doamne al meu… Cred că de aia și doare așa.

Cel mai tare mă doare că nu Te chem în tot ce fac, oricât de prostesc, de banal.

Iartă-mă, Tată, că nu prea Te-am odihnit, nu m-am învățat minte niciodată.

M-am învățat inimă…

Auzi, Doamne? Știi ceva? Voiam să Te întreb dacă... dacă nu Te deranjează…

Nu vii cu mine să facem o plăcintă cu gutuie și voiaTa?

Ana Bănică