Piu piu piu în pridvorul Irinei

Cum am ajuns la MȚR

În octombrie 1999, Sore îmi transmite telegrama Irinei publicată în Dilema. Vezi că începe o întîlnire, un curs la Muzeu, parcă îi pentru tine! – Bine îmi face să scriu și să-mi amintesc că a avut Sore o idee genială.

Irina dăduse o strigare. La prima întîlnire am stat în bancă! Și la următoarele tot acolo. Doamne, ce bine mai era! Eram înafara timpului. Participam la niște cursuri complet atipice. Cunoșteam oameni nemaipomeniți! Absorbeam cît puteam, nu înțelegeam tot, dar era foarte bine să fiu lîngă tineri mai mari, care – aproape toți, dacă nu chiar toți – scriau! Eu eram într-o perioadă critică din multe puncte de vedere. Simțeam nevoia să fiu în preajma unor oameni pasionați, a unor repere, să nu mă scufund. Nici că aș fi putut nimeri mai bine, direct pe arca[1] Irinei! Știa să adune în jurul ei oameni de toate vîrstele și din toate domeniile.

Azi o întîlnire, mîine alta, o dată pe săptămîna eram la Muzeu pentru cîteva ore. Sore locuia aproape, așa că ba înainte, ba după „curs”, mergeam la ea. Abia se născuse primul meu nepot.

Într-o zi, pentru că eu MȚR în sus, MȚR în jos, cînd intru în casă, numai ce îl aud pe Cumnatu: abîsîdîlîmțr, dacă tot vorbim în acronime! Ana Birta S-o Dus La Muzeul Țăranului Român.

Înstrăinarea și regăsirea timpului

Cînd m-am mutat la Lille, în 2008, am cărat cu mine tot ce avea legătură cu MȚR: obiecte de lemn, ceramică, cărți făcute de prietenii din muzeu, broșuri, poze.

În primul an aici, una dintre responsabilitățile mele era agenda șefului. În luna august, eu trebuia să îi fac agenda detaliată pe anul următor. Iar eu pur și simplu nu pricepeam: cum să știu eu dinainte ce o să facă? Noi nu știam dacă mai trăiam a doua zi, așa ziceau bătrînii noștri. Planificarea era un cuvînt extra terestru. Mă învîrteam ca un leu în cușcă. M-am văzut în sala Timp de la MȚR, sala Irinei. Cum o să trăiesc eu aici? Îmi place foarte mult, dar cum să fac cu Timpul? Cine sunt eu să-l împart? Oare Irina ce ar face? Am simțit că o dezamăgesc, pentru că la un moment dat mi-am dat seama că, dacă mai continuam să compar ce făceam aici cu ce făceam și trăiam în țară, o luam razna. (Ce nu îmi explicase nimeni atunci era faptul că o schimbare de țară presupune un timp de adaptare, cu o curbă de extaz urmată de una de agonie, cînd se instalează o oboseală firească, pînă cînd ajungi la un echilibru.)

Am lucrat ani și ani – mult timp! – fără să (mai) ascult ce îmi doream cu adevărat. Pînă cînd am ajuns să scriu în agende, pe post-it-uri, pe unde apucam, că vreau timp! Tot la el ajungeam.

Haide, bre!

Într-o zi, mi-am luat acest timp. Am plecat pe urmele strămoșilor Irinei, despre care a scris în carte Haide, bre! Incursiune subiectivă în lumea aromânilor[2].

Am ales orașele în funcție de poveștile din carte, în mod subiectiv-emotiv, le-am salvat pe hartă și... pe-aici ți-e calea! Mă rog, autostrada, drumurile naționale, drumurile de munte. La volanul lui Juji, mașina mea prea fidelă și mult plimbată.

Nu aveam o planificare ca la carte, am vrut să mă las purtată. Voiam să fiu pe drum. Sunt fericită cînd sunt pe drum. Uneori îmi spun că noi toți ne tragem din triburi nomade, există o memorie a drumului, a exilului, a căutării pe care corpul o recunoaște. Poate că bat cîmpii. Mă plimbam prin locurile alea și mă gîndeam la oamenii care călătoreau pe jos, pe cal, care cărau chestii grele, la femeile despre care scria Irina, prin ce greutăți treceau la drum lung, ehe, iar eu eram bine mersi la volan. Căutînd-o pe Irina, căutîndu-mă pe mine.

Am ajuns la Doliani, la Veria, la Aminciu (numele dat de aromâni, grecii îi spun Mețovo), la Ianina și înapoi la Aminciu-Mețovo, de care mă îndrăgostisem! M-am plimbat prin pădure, pe străduțe, am fost la muzee, la slujba de Rusalii, m-am împrietenit cu oamenii locului, nu mă mai dădeam plecată.

Niciodată nu-i așa, ca să nu fie cumva[3]

După un timp, m-am oprit pe terasa unei cafenele din Ianina, după ce încercasem să vizitez cimitirul evreiesc care era închis, m-am cățărat pe un gard ca să fac o poză. Atunci mi-am zis: îi un semn că amu-i gata călătoria, ar fi timpul să mă întorc acasă.

Nu mai cred că Irina ar fi fost sau ar fi dezamăgită. Îndrăznesc să cred că se bucură să vadă unde m-au dus pașii.

Mînuțele astea două m-au condus înspre locurile povestite de Irina, apoi au scris cîteva cuvinte de dorul ei. Căci dor este și va fi, pînă ne-om reîntîlni[4]!

Floare fui,

Floare trecui

La urechea nu știu cui[5]

Ana Birta

[1] Mai tîrziu transformat în cartea „Arca lui Noe, de la Neolitic la Coca-Cola”, Editura Ars Docendi, 2002.

[2] „Haide, bre! Incursiune subiectiva in lumea aromanilor / Talmeș balmeș de etnologie și multe altele”, Irina Nicolau. Editura Ars Docendi, 2001.

[3] Altă vorbă pe care o tot spunea Irina.

[4] Am scris cu î, cum îi plăcea ei, și nu cu â. Altfel nu m-ar fi citit. 😊

[5] Din volumul „Versuri din flori”, pe care l-am cules pe calculator pentru Irina.