Dragă domnule Costion,
În loc să le țin după mine prin oraș, cum fac cei mai mulți din prietenii din gașca noastră, eu am cazat pietrele de la dumneavoastră pe raftul cel mai înalt al dulapului meu de cărți și de acuarele din camera de cămin din strada Occidentului, undeva unde nimeni nu le vede, pentru că sunt deasupra capetelor noastre. „Ți-am adus o piatră de la Paris. Ți-am adus o piatră din Berlin. Ți-am adus o piatră din Ardeal”. Toți șoptesc fericire și le cară apoi după ei la facultate, la conferințe și la cumpărături, luni bune, indiferent de cât sunt de grele! Ca pe epifanii le cară!
Eu mă gândesc că rolul împărțirii lor între noi ar fi – în contextul iubirii dumneavoastră irațional-infinite și al senzației că vorbiți tinerilor din jur asemenea „unor îngeri de copii” – să vă țină interlocutorii, împodobiți de inima dvs cu aripi imaginare, cât mai aproape de pământ. Care e mai iubit, acela cară mai mulți bolovani, să nu se desprindă.
Toate cele cinci pietre costionice primite de mine sunt micuțe, netede, ovale și au fiecare personalitate diferită. Au și nume. Le țin discret acolo, pe scândura curată, nevopsită, din care mi-a făcut tata dulapul, pentru că nu îmi place să mă dau mare în fața preaiubiților care vin și se laudă cu acești copii ai lor. Ce-ar mai fi să mă laud și eu cu ai mei... Aș fi în plus ‒ ca babele alea care pun copiii să spună poezii în fața musafirilor, că altfel nu sunt validate de comunitate. Fiind eu însămi gazdă, e exagerat să îmi laud pietrele mereu (ăștia mici, toți, vin la mine seara la cină aducând pâine, sare și ulei, pentru că eu sunt cea mai bogată prietenă din cămin, eu sunt de la țară, din nord, și am cartofi).
Așa că astea sunt singurele pietre care sunt poziționate deasupra capetelor tuturor, care ne văd de sus și care ne ascultă, gri, cuminți și vrăbioase. La culcare, în fiecare seară, înainte să sting lumina, ca să fiu sigură că încă sunt toate acolo, sau mai degrabă să mă asigur că eu mai sunt toată aici, le pipăi cu palma, cred că așa le iau și praful, și plictisul.
După o vreme, acestor cinci pietre li s-a întâmplat ceva extraordinar. De la mângâierea și validarea repetată le-au crescut gene! Gene, vorbesc serios! Și, când le cercetez pe nevăzute, li se închid pleoapele! Pietrele lui Costion sunt de fapt ochi! Costion are nevoie să închidă un număr exact de ochi, comparabil sau chiar identic cu numărul de ochi zugraviți de Neluțu pe aripile heruvimilor ca, închizându-i des, să ne vadă pe toți cum trebuie. Spălați, albiți cu piatra de râu, cum s-ar spune. V-am prins!
De ce oare cel din vis e atât de frumos? Pentru că, atunci când visezi, ai ochii închiși. De ce credeți că noi am fost înzestrați cu pleoape? Ca să ne acoperim ochiul și să lăsăm de la noi.
Doar șerpii nu au pleoape să le închidă. Și ați văzut ce haini sunt. Paradoxal, au ajuns simbol pentru viclenie tocmai înregistrând realitatea nedeteriorat. Asta ar trebui să ne dea de gândit.
Ochii cu pleoape visează. Dumneavoastră ne visați prin bolovanii-spion. Prin pleoapele sub acoperire.
Ați rămas cu noi în ochi, de asta lăcrimați des.
Cosmina Dragomir
1 februarie 2004
