Picături de moarte

Picături de moarte

Sunt lacrimile tale pentru mine.

Și totuși, dacă mă gândesc mai bine,

Ți-aș spune-așa:

La capătul acestui drum arideste o mare.

Noi mergem sub un cer torid

și drumu-l luminăm cu-o lumânare.

Când, obosiți, sperăm că am ajuns

La capăt și vom afla răspuns

La tot ce pân-acum a fost ascuns

Ne-așteaptă altă încercare.

Căci drumul nu se termină la mal.

Suntem chemați să ne urcăm pe val

Să mergem mai departe.

Cum? Cum știe fiecare.

Putem zbura, putem umbla pe apă

Este destul ca sufletul în trup

Să nu ne mai încapă.

Atunci dincolo este-aici,

Aici este dincolo

Și nu mai suntem doar furnici

Cărând de-aici și pân-acolo

Câte-o iluzie, vreun dorși un ulcior

Ne-ncăpător

Cu apa morții,

Primită la naștere spre-a fi

Sorbită în fiecare ziSub cerul arzător

Sub care știm fără a ști

Cine și de ce suntem

Și cine vom fi.

Când se termină picăturile de moarte,

Dacă le-am băut cu grijă,

Dacă le-am băut cu dragoste,

Dacă le-am băut cu nepământească răbdare,

Dacă nu le-am vărsat,

Dacă nu le-am risipit

Și dacă le-am folosit

Ca să creștem dincolo

De cer și dincolo de mare,

Atunci abia acea lumânare,

Pe care am dus-o cu noi,

Va deveni soare.

Și

Din fiecare picătură de moarte

Va țâșni viață.

Șerban Madgearu

Din volumul „Picături de moarte”, în curs de apariție la Editura „Paideia”