Petru și Biserica

Memoria creștină îl reprezintă adesea pe Petru cu cheile împărăției. Într-o frescă din secolul al XIV-lea de la Gračanica, în Kosovo, apare o altă imagine. Apostolul poartă o biserică.

Privirea are nevoie de câteva clipe pentru a înțelege ceea ce vede. Gestul este neobișnuit. Trupul se înclină sub greutatea edificiului, brațele se ridică pentru a-l susține, iar întâlnirea cu Hristos se desfășoară sub semnul unei slujiri primite. Iconarul a ales să dea formă vizibilă unei realități spirituale. Cuvintele Evangheliei au devenit arhitectură.

În Scriptură, Dumnezeu încredințează adesea oamenilor o lucrare a cărei măsură devine vizibilă abia prin puterea harului. Moise primește un popor. Ieremia primește un cuvânt. Petru primește slujirea de a întări pe frații săi în credință și de a purta răspunderea mărturisirii apostolice.

Clădirea pare prea mare pentru omul care o susține. Disproporția este evidentă. Artistul nu încearcă să o ascundă. Lucrarea încredințată de Dumnezeu depășește întotdeauna puterile celui care o primește.

În iconografia creștină, atributul sfântului este adesea un obiect pe care îl poartă în mână: o cheie, o carte, o cruce sau un sul. Obiectul rămâne exterior persoanei. La Gračanica, raportul dintre apostol și biserică urmează o altă logică. Zidirea nu este așezată alături de Petru și nici prezentată ca un simplu simbol al misiunii sale. Ea îi urmează mișcarea și pare să participe la aceeași viață. Omul și edificiul alcătuiesc o singură siluetă.

Petru nu privește edificiul. Ochii lui sunt îndreptați către Hristos.

Povara nu devine posesie. Responsabilitatea nu se transformă în stăpânire. Biserica este mai întâi darul lui Dumnezeu și apoi locul slujirii omenești. Ea rămâne a lui Hristos, chiar și atunci când este încredințată grijii oamenilor.

Apostolul înaintează purtând ceea ce i s-a încredințat. În fața lui stă Hristos. În urma lui se întinde drumul Bisericii prin istorie.

Pr. Ioan Gînscă