Fă-mi inima vioară
pe umărul tău și
lasă-ți lacrimile lungi
arcuș
să-mi nască din doină
iubirea,
copilul nostru cel pierdut,
veșnic
alergând dintr-un piept într-altul,
amestecând mirosul de cireșe
al sufrageriei de acolo
cu fumul de tămâie
al bucătăriei de aici,
veșnic
chicotind că lumea oricum n-are pereți și
dansând
covinsă că joacă ștafeta
între camerele
unei singure case
unui singur Acasă
al nostru,
al meu și al tău
deopotrivă,
căruia nu înțelege nici el
de ce i te faci perete
împotrivă.
* * *
Uneori nu-i cum vrem noi,
(nu)-i așa?!
Uneori pereții noștri
se fac stânca
din care ricoșează
respinsă
refuzată
revocată
îmbrățișarea cântată
de vioara Lui.
Ana Bănică
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!