În lumea asta „modernă”, ești judecat și respins de societate dacă gândești ca un adevărat creștin. Așa că ai ales să te ascunzi.
Mă gândesc mereu cu îngrijorare și cu mare părere de rău: oare cum e ca în fiecare zi să-ți îngropi sentimentele, să-ți ignori conștiința care strigă și să-ți rănești inima cu tot felul de prostii; iar pe toate acestea să le acoperi cu „scopul” tău, visul acela lumesc pentru care faci atâtea sacrificii? Și parcă nu știm cum se va termina totul... căci, la sfârșit, va veni întrebarea: A meritat?
Eu, slavă Domnului, mi-am pus această întrebare mai devreme pe firul vieții mele, și răspunsul este: Nu! Nu merită să-ți sacrifici familia, sau prietenii, nici pe nimeni care te face să zâmbești, dar mai ales, nu merită să-ți riști credința pentru un lucru lumesc, oricât de măreț ar fi acela!
Eu te înțeleg, nu pot să te judec, pentru că am aceleași gânduri ca tine, și asta în fiecare zi, uneori căzând în aceeași ispită. Mă doare să fiu părăsită, lepădată, ignorată, dar, în condițiile date, aleg să rabd durerea, și chiar să o îmbrățișez, exact așa cum Domnul nostru a făcut atunci când a fost răstignit pe Cruce.
De ce fac asta?
Nu știu. Așa simt că e bine să fac. Simt că merită să fac asta, că tu meriți să fac asta.
N-am puterea necesară să rabd atât de mult, însă am speranța că Dumnezeu mă va ajuta și îmi va da: și mie putere, și ție harul Său.
Am încredere că lucrurile se vor schimba și, până atunci, mă gândesc la ce mi-a spus cineva odată (dacă nu de mai multe ori), ca să mă facă să înțeleg cum e cu iubirea asta, cum toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă, și cum nu cade niciodată.
R.N.
Fotografie de Fidan Nazim Qizi / pexels.com