Am reușit să ajung anul acesta în România. Când trăia mama, o vizitam o dată sau chiar de două ori pe an. Apoi am început să vin la ceilalți membri ai familiei, din ce în ce mai rar, din motive diferite... Anul acesta i-am vizitat după o pauză de vreo 4 ani.
Mulțumesc lui Dumnezeu și Maicii Domnului și Sfinților că am mers la două mănăstiri și la două biserici.
Cât despre București, n-aș putea să spun că-mi place orașul acesta, deși m-am născut în el, dar e prea gălăgios pentru mine. Dacă totuși ar fi să stau în București, mi-ar plăcea să locuiesc într-una din casele de la Muzeul Satului... atât de mult mă odihnește simplitatea.
Una din bisercile în care am intrat era mică și nespus de frumos pictată. Înăuntru am găsit liniștea de care aveam nevoie. Era ca o oază în mijlocul forfotei. Când simt mirosul de tămâie, mă simt acasă.
Personal, nu-mi pot închipui viața fără rugăciune, fără să ierți, fără să-ți ceri iertare, fără să spui „Te iubesc... din smerenia mea, din adâncul căderii mele”. Deși nu trebuie neapărat să spui, ci să arăți.
Când vin în România, îmi doresc mereu să merg într-o zonă de deal sau de munte, dacă se poate în pădure... Să fie o mănăstire mică, unde să pot rămâne câteva zile, să îmbrățișez chiar și o fărâmă de sfinte moaște, și să plâng, să simt că trăiesc adevărat...
Am avut parte și de surprize colosale, am întâlnit un suflet mare, și am simțit aproape încă alte două suflete minunate. Am primit și o carte cu poezii și picturi geniale ale celor din „Pridvor”!
Vă mulțumesc, dragi pridvoreni, cititori sau povestitori, că existați!
Anastasia
Fotografie de Feyza Altun / pexels.com