„I-am văzut ochii sticloși fixându-mă cu răutate...”, mi-a spus soțul după ce-a reușit, ca prin minune, să evite fiara ivită de nicăieri, în noapte, în mijlocul șoselei. La viteza pe care o aveam, de l-ar fi lovit... Dar ne-a păzit Domnul, ca de multe alte nenumărate ori. Pe unele le știm, de altele habar n-avem (și nici nu le-am putea duce). Și mi-a venit gândul: „De ce, Doamne? De ce ne păzești ca pe ochii din cap? Pentru ce? Pentru fărâmele noastre de nelepădare...?”.
Poate că da... Pentru că Domnul mereu răsplătește de șaptezeci de ori câte șapte. Nu știu de ce, dar după ce-am trecut de fiara cu ochi scânteietori și mi-am făcut, încremenită, cruce, mi-am amintit un episod din primul an de facultate.
Voiam, pe atunci, să fac multe concomitent. Am încercat, și mi-am primit lecțiile pentru toate. Eram într-o asociație studențească și mergeam adesea la tot felul de întâlniri și conferințe, activități de care parcă eram hipnotizată. La un moment dat, într-un weekend petrecut la o cabană dintr-o zonă de munte, organizatorilor le-a venit ideea unor așa-zise „jocuri”. Eu le consideram adevărate clovnerii, dar nu-mi exprimam părerea. Doar mă țineam, discret, deoparte. Și nu știu cum se face că într-una din zile am primit fiecare câte un bilețel pe care scria ce trebuia să facem pentru a-i „distra” pe ceilalți. (Îmi simt inima bătând cu multă putere acum, când retrăiesc acel moment...). Am extras o hârtie și, când am citit, am înțepenit. Am simțit instantaneu cum sângele-mi fierbe, parcă erupea Vezuviul înlăuntrul meu. Dar am tăcut și m-am rugat în taină să primesc putere. Eram undeva pe un deal, cu vreo douăzeci de tineri alături, toți cocoțați pe o pantă și așteptând momentul de „amuzament”. Am citit cu voce tremurândă mesajul. Trebuia să spun Tatăl nostru pocit, așa încât să sune ca o blasfemie... Cu vulcanul erupând în sufletul meu, am zis răspicat: „Dragilor, n-aș putea să fac în veci așa ceva! Niciodată, înțelegeți?”. Și am continuat: „O să zic rugăciunea așa cum se cuvine și cum m-au învățat ai mei din pruncie”. Și am spus Tatăl nostru cu mâinile împreunate, cât am putut de demn. S-au uitat la mine înmărmuriți, cu gurile căscate. Unii parcă au rostit rugăciunea împreună, nici nu mai știu precis. Eram prea emoționată...
Când mi-au cerut să mă lepăd de Domnul, am înțeles că locul meu nu mai era printre ei. Dintr-odată, n-am mai vrut să devin mare trainer. Ce-ar fi zis bieții mei părinți, care aveau deplină încredere în mine, care-mi dăduseră banii munciți în sudoarea frunții lor ca să merg la acea conferință „edificatoare”? M-am dus acolo să mă lepăd de Domnul, eu, fiica înviată (de-adevăratelea!) în ziua căderii Constantinopolului? N-am putut. Și pentru acea fărâmă, iată, Domnul mi-a răsplătit însutit, înmiit...
Georgiana Camalessa
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!