Pentru Lumina Thavorului (III)

Ne vorbește Sfântul Sofronie de la Essex

Mai spunea acel bărbat: „Dacă acum ne vom întoarce la neputința firii noastre omenești, ai cărei purtători erau și apostolii, rămânând credincioși poves­tirii Evangheliilor, precum și experienței Părinților Bisericii, putem spune cele ce urmează:

Foarte mare și înaltă a fost vedenia Apostolilor pe Muntele Schimbării la Față, și totuși încă nedesăvârșită, pentru că în acea vreme ei erau încă neputincioși a primi toată plinătatea și toată desăvârșirea Luminii ce li s-a arătat, și de aceea cântă Biserica: «arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea», iar în cealaltă cântare, «pe cât au cuprins».

Foarte mare și înaltă a fost vedenia Aposto­lilor, dar atunci încă nedesăvârșit însușită de ei: mai rămâneau cu putință acele clătinări cărora aveau să fie supuși în zilele Golgothei; și de-abia mai târziu va putea Petru să se întemeieze pe ea ca pe o mărturie a adevărului (cf. II Petru 1:17-18).

Încă nedesăvârșită fusese vedenia Apostolilor pe Thavor, și totuși atât de mare și de adevărată a fost acea vedenie a «frumuseții celei pururea fiitoare și a tainei celei ascunse mai înainte de veci», încât nici vedenia lui Moisi pe Sinai (Ieșire cap. 19-20 și 33-34), nici cea a lui Ilie pe Horiv (III Împărați 19) nu au ajuns la înălțimea și la desăvârșirea ei, ceea ce vedem din cuvintele cântării Bisericii: «În întuneric ai fost văzut de Moisi dedemult, dar acum în lumina Dumnezeirii celei neapropiate» (Cântarea 1, Canonul al 2-lea)”.

Nu vă ascund că, atrăgându-vă în adâncul negră­itelor taine ale cuvântării de Dumnezeu, eu însumi mă înfricoșez. Şi nu numai frica, ci și rușinea mă cearcă acum. Înțeleptul scriitor al Pildelor a zis: „Bea apă din vasele tale, și din izvorul fântânilor tale” (Pilde 5:15), iar eu vă aduc cele „scoase” de mine din trăirea și din moștenirea altora. Văzând însă cu ce luare aminte ascultați cuvântul, ca și cum nu v-ați fi săturat cu el, vă voi împărtăși și încheierea convorbirii mele de neuitat cu acel minunat bărbat...

Noi toți suntem chemați la una și aceeași desăvârșire

Deși răpit de cuvântul lui cel însuflat, și recunoscător pentru pogorământul său față de mine, eram în același timp plin de mâhnire cu gândul la propriul întuneric, și tăceam cugetând în mine însumi: „Nu mi-este mie sortit aceasta”. Spre a mă mângâia, învățătorul meu continuă astfel:

„Atunci când nu ne învrednicim a vedea slava cea de mare cuviință a Dumnezeirii, pornirea cea mai dreaptă a duhului nostru este de a se cerca pe sine. Şi, dacă sufletul nostru este viteaz, ne vom zice: Pentru nedreptatea mea mă lipsesc eu de acest dar, căci «cel ce umblă întru dreptate și grăiește cale dreaptă… acesta va locui la înălțime… pe Împărat cu slavă va vedea» (cf. Isaia 33:15-17). Dar, în ciuda acestora, nicidecum să nu lăsăm loc dez­nădejdii înlăuntrul nostru; dimpotrivă, să priveghem cu duhul și să primim plâns de pocăință pen­tru noi înșine. Să lepădăm gândul nedrept că aceasta ar fi numai soarta unor aleși, gând ce ar putea tăia de la noi sfânta nădejde.

Adevărul, în care trebuie neapărat să ne întărim inimile, este că Domnul pe «nimenea din cei ce vin la Dânsul nu va scoate afară», nici nu va lepăda (Ioan 6:37). Noi toți, fără părtinire, și cei mari și cei mici, și cei însemnați și cei neînsemnați, toți suntem chemați la una și aceeași desăvârșire la care Domnul i-a chemat pe cei ce i-a suit pe Thavor, pe Apostolii Petru, Iacov și Ioan, deoarece și noi, ca și ei, am primit aceleași porunci, nu altele, și deci aceeași cinste și chemare ca și ei, nu una mai mică.

Cercetați cu luare aminte toată rânduiala slujbei Praznicului, și veți vedea cât de puternic cheamă și îndeamnă Biserica pe toți a se sui pe Muntele cel nematerialnic al vederii de Dumnezeu cea cu mintea, arătând prin aceasta că nu numai în zilele dedemult, și nu numai Apostolilor a binevoit Domnul să le arate zările Dumnezeirii Sale, ci în toate veacurile, ba chiar și în zilele noastre nu a încetat și nu va înceta niciodată să reverse, după făgăduința Sa, același dar asupra celor ce-I urmează lui Hristos din toată inima.

Pe lângă mincinoasa smerenie: «Această nu este pentru mine», pe lângă neîndreptățita deznădejde născută din trândăvie și din iubire de plăceri, se mai află încă o piedică vederii Luminii celei nezidite, și anume, îndrăzneața năzuință a minții noastre de a-L vedea pe Dumnezeu, de a-L cuprinde în propria gândire, de a pătrunde oarecum cu de-a sila în taina și în sânurile Ființei Sale, spre a-L stăpâni ca pe un obiect al cunoașterii. Este greu să găsim cuvinte pentru a arata esența acestei mândre înălțări a minții noastre, însă este important să înțelegem că, de astă dată, nu un «nour luminos», ci negură și întuneric, ce-L ascund pe Dumnezeu, ne vor întâmpina.

Dacă îndreptăm ochii minții noastre «drept» la Soarele Ființei celei mai nainte de Veci, spre «a-L vedea precum este» (cf. I Ioan 3:2), acești ochi se vor arde și vor orbi de la Lumina cea neapropiată și atotarzătoare a Dumnezeirii, așa cum orbesc și se ard ochii noștri firești când îi îndreptăm, neocrotiți, drept la soare. În Scriptură avem o minunată pildă ce ne învață să ne înfrânăm de la îndrăzneala înaintea lui Dumnezeu: Serafimii cei cu șase aripi, care înconjură Scaunul Celui Preaînalt, acoperindu-și fețele cu două dintre aripile lor (cf. Isaia 6:2)”.

Adevărata cale spre a vedea Dumnezeiasca Lumină

„Şi cunoscut, și văzut, Dumnezeu neschimbat rămâne mai presus de orice cunoaștere și vedere. Această nemărginită transcendență a lui Dumnezeu, în graiul «tainic» al cuvântarii de Dumnezeu se numește «întuneric». Noul Legământ nu folosește nicăieri cuvântul «întuneric» în legătură cu Dumne­zeu; el ne spune că «Dumnezeu lumină este, și nici un întuneric nu este întru Dânsul » (I Ioan 1:5). Pentru nemărginirea Lui și, prin urmare, pentru faptul că rămâne în cele din urmă de nevăzut, de necu­noscut, Noul Legământ grăiește astfel: «Pe Dum­nezeu nimenea nu L-a văzut niciodată» (Ioan 1:18); iar într-alt loc: «Dumnezeu locuiește întru lumină neapropiată, pe Carele nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici a-L vedea nu poate» (I Timotei 6:16).

Când însă s-au ivit filosofii și ereticii ce susțineau putin­ța de a-L cunoaște deplin pe Dumnezeu, atunci Sfinții Părinți, ca să taie de la rădăcină această idee nebunească, s-au întors înapoi la chipurile și graiurile Vechiului Legământ: «Şi au grăit Dumnezeu către Moisi zicând: Pogoară-te și mărturisește noro­dului, ca nu cândva să se apropie de Dumnezeu și să vază… Și sta norodul departe, și Moisi a intrat în negura [întunericul] unde era Dumnezeu» (Ieșire 19:21; 20:21). Astfel, anume spre a-i înfiera mai adânc pe înțelepții cei neînțelepți, Părinții au revenit la cuvântul «întuneric», cu care înțeleptul Dătător al Legii, Moisi, și-a înfrânat poporul, încă neștiutor în cele ale cunoașterii lui Dumnezeu, de la pornirea de a-L vedea pe Dumnezeu; și, spre a nu se îndepărta de la Descoperirea Noului Legământ, Părinții au numit acest întuneric – «prealuminat».

Adevărata cale spre a vedea Dumnezeiasca Lumină trece prin omul cel lăuntric. Toate gându­rile noastre, toată puterea doririi noastre trebuie îndreptate numai spre «a păzi porunca lui Dumne­zeu nespurcată și nevinovată» (I Timotei 6:14). Atunci Lumina lui Dumnezeu îl cercetează pe om, precum a arătat experiența veacurilor «în multe feluri și în multe chipuri» (Evrei 1:1). Şi nimenea nu va putea spune niciodată care sunt marginile bunăvoirii lui Dumne­zeu către noi, căci ea este cu adevărat nemărginită; și oricât de mult ar tânji omul după Dumnezeu, și oricât de mult ar arde de dragoste după Dânsul, revărsările Luminii rămân totuși neașteptate și de negândit, întrucât ele nu au sfârșit, chiar atunci când Lumina întrece puterile firii noastre de a-i purta strălucirea. Şi singurul cuvânt pe care îl vom putea spune, și chiar întări, în privința aceasta, este că «Dumnezeu Lumină este, și nici un întuneric nu este întru Dansul », și că «locuiește întru Lumina neapropiată» (I Ioan 1:5; I Timotei 6:16), și că se arată întotdeauna în Lumină, și ca Lumină”.

„Doamne, luminează-mi întunericul!”

Dar nici cu aceste cuvinte nu s-a risipit nedume­rirea sufletului meu fricos. Nu vedeam înaintea mea nici o cale; nu știam cum să mă apropii de această viață, de unde să încep; mă simțeam în întuneric și mă întrebam: „Ce voiu face ca să moștenesc viața cea veșnică?”. Şi mi-a venit răspunsul:

„Cere, roagă-te! Asemenea Sfântului Grigorie Palama, care ani de zile striga: «Doamne, luminează-mi întunericul!» – și a fost auzit… Roagă-te cu cuvintele cântarii bisericeșți: «Lumineze și mie, păcătosului, Dătătorule de Lumină, Lumina Ta cea pururea fiitoare», și întărește-te în credință, amintindu-ți că Biserica nu se roagă pentru cele cu neputință”.

Apoi acel bărbat, ca și cum ar fi socotit cu neputință ca o astfel de rugăciune să rămână fără răspuns de sus, și-a încheiat astfel cuvântul:

„Când va cunoaște sufletul tău această Lumină, atuncea mai târziu, pierzând-o din nou, vei tânji după Ea, și asemenea Sfântului Simeon Noul Teolog, o vei căuta și vei striga către Dânsul:

«Vino, Lumină adevărată,
Vino, Viață veșnică;
Vino, celor căzuți ridicarea;
Vino, celor oborâți înălțarea;
Vino, cea a morților învierea…
Vino, Împărate cel întrutot-Sfânt,
Vino și Te sălășluiește întru noi,
Şi rămâi cu noi nedepărtat,
Și nedespărțit întru noi împărățește
Tu – Unul, în vecii vecilor.
Amin»”.

Din „Nașterea întru Împărăția cea neclătită”,

Editura Reîntregirea, 2003