Pentru Lumina Thavorului (II)

Ne vorbește Sfântul Sofronie de la Essex

Iar acum, dacă ne-am îndreptat cât de cât mintea spre a privi către cele de obște ale credinței noastre, spre cele ce trebuie să alcătuiască temelia nestrămutată a vieții duhului nostru, îmi voi îngădui să trec la subiectul pe care l-am ales.

Schimbarea la Față a Domnului este o măreață înfăptuire ce are o însemnătate netrecătoare nu numai pentru fiecare dintre noi, ci și pentru întreaga istorie a lumii noastre. În scrierile lor, Părinții o urmăreau cu multă luare aminte și în cele premergătoare, ca pregătire a ucenicilor de către Domnul; și în cele ce s-au săvârșit chiar în vremea arătării lui Dumnezeu pe Thavor; și în cele ce i-au urmat, în faptele Domnului Iisus, precum și în cugetele apostolilor martori ai Schimbării la Față. Cunoașterea acestor lucruri ne ajută ca și noi înșine să mergem cu înțelegere pe aceeași cale, pe urmele pașilor lui Hristos. În momentul de față însă, să ne îndreptăm cu luare aminte privirea duhului asupra celor ce s-au întâmplat îndeosebi în această clipă, potrivit istorisirii evanghelice.

„Iată nour luminos i-a umbrit pe ei, și iată glas din nour grăind: Acesta este Fiul meu cel iubit, întru Care­le bine am voit: pe Acesta să-L ascultați” (Matei 17:5).

Ce închipuia acest nour luminat care a umbrit în acea noapte Sfântul Thavor? Iată că acum nu puțini ani am întrebat despre aceasta, în ziua Schimbării la Față, pe un nevoitor care, precum nu mă îndoiesc, de multe ori se învrednicise de vederea acestei Lumini. La nesmerita mea cerință de a-mi spune câte ceva despre taina Luminii Thavorului, despre cum se poate vedea și cum este cu putință a dobândi darul acesta, el, făcând pogorământ față de neștiința mea, mi-a deslușit aceste lucruri cu multă răbdare, iar eu astăzi vă voi împărtăși din ceea ce am auzit din gura lui nemincinoasă.

Îmi mărturisea acel bărbat că, la început, pe când era încă tânăr, această Lumină îi apărea nelimpede și pentru scurte clipe, uneori ca o oarecare flacără de foc de nestăpânit, care îi cuprindea inima cu dragoste, alteori ca un fel de strălucire care îi pătrundea mintea cu lumina ei. Ea îi apărea în vremea rugăciunii mai ales în biserică. Odată însă, după multe luni de rugăciune fierbinte cu căință pentru propria urâciune, Lumina lin s-a pogorat asupra lui și a rămas cu el trei zile. În acele zile el se simțea limpede că fiind în afara morții. Bucuria învierii din morți îi umplea atunci sufletul. Lăuntric, el a numit această Lumină „dimineața învierii”, căci era liniștită ca o dimineață de primăvară. În vremea aceea ducea în lume o viață obișnuită, cu munca de zi cu zi. După ce au trecut mai mulți ani de la această întâmplare, când el era de acum monah și slujitor la Altar, rugăciunea lui adeseori se preschimba în vederea Luminii, astfel încât nu-și mai simțea atunci nici trupul, nici lumea materialnică din jurul său.

Lumina aceasta apare ca o curată bunăvoire de sus. La început vine pe neașteptate, adică atunci când nici sufletul, nici mintea nu au nici o simțire a venirii ei, nici chiar a existenței ei. Necunoscută până atunci, venind ea aduce asupra sufletului o dulce nedumerire, iar el, ca ieșit din minți, nu știe încă nici cine, nici ce este ceea ce i s-a arătat; în acea clipă se simte ca un ocnaș scos dintr-o temniță întunecată în întinderi însorite și înmiresmate”.

Omul însuși devine asemenea Luminii

Spunea, de asemenea, acel bărbat:

„Deși Lumina cea dumnezeiască, prin firea ei, ră­mâne totdeauna neschimbăcioasă, lucrarea ei însă – adică ceea ce naște ea în om – este foarte felurită: uneori se trăiește ca dragostea blândă, lină a lui Hristos, alteori ca putere dumnezeiască ce te înconjoară; uneori ca o mișcare nedeslușită a vieții veșnice înlăuntrul omului; alteori ca o lumină a înțelegerii sau ca vederea minții, mai presus de gândire, a lui Dumnezeu. Dar bunătatea Domnului este nemărginită, și se întâmplă ca dragostea Lui să se reverse și mai din belșug. Atunci Dumnezeiasca Lumină umple întreg omul, astfel încât omul însuși devine asemenea Luminii; iar ceea ce vede el atunci nu se poate numi altceva decât Lumină, deși această Lumină, prin firea ei, este cu totul altceva decât lumina soarelui celui văzut”.

Drept răspuns la întrebarea mea de la început, despre arătarea Dumnezeirii pe Thavor, bărbatul acela își continuă cuvântul, vădit trudindu-se a grăi pe înțelesul meu, fie și într-o măsură cât de mică:

„Nicidecum nu trebuie a ne uita neputința, și dacă ne vom îngădui să ne atingem de acest lucru înalt, atunci numai așa, ca o încercare sfioasă de a ne apropia măcar puțin de înțelesul lui, fără nici o pretenție îndrăzneață de a-l putea desluși până la capăt. Şi astfel, dacă ne vom întemeia pe cele spuse despre lucrarea Luminii Dumnezeiești, atunci istorisirea Evangheliștilor, care poate părea copilăros de simplă, am putea-o întregi cât de cât astfel:

Dacă au început Apostolii să înțeleagă desă­vârșirea cea mai presus de om a Învățătorului lor, și prin buzele lui Petru L-au mărturisit a fi „Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu” (Matei 16:16), Domnul a dorit mai mult să-i întărească în această cunoaș­tere prin mărturia Tatălui; lucru cu atât mai de trebu­ință, cu cât El de acum se pregătea pentru ieșirea Sa, carea „voia să o săvârșească în Ierusalim” (Luca 9:31), adică pentru săvârșirea jertfei pe Golgotha. Îndărătul cuvintelor lui Petru, „Tu ești Hristosul” (Marcu 8:29), se ascundea în acea clipă o cunoaștere, încă departe de a fi desăvârșită, a Cine era acel Hristos; dar, în ciuda nedeplinătății acestei mărturisiri, în ea se ivea de acum o dragoste și o dăruire crescândă a Apostolilor, care îi făcea în stare să cuprindă o mai mare lumină a dumnezeieștii descoperiri, și de aceea Domnul a zis: „Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte până ce nu vor vedea pe Fiul Omului venind întru Împărăția Sa” (Matei 16:28).

După aceste cuvinte, Hristos săvârșește cu ucenicii călătoria în tăcere de la hotarele Chesariei lui Filip până la Sfântul Thavor, iar acolo, luând pe aleșii Petru, Iacov și Ioan, i-a suit în muntele înalt al vederii slavei Sale celei dumnezeiești, „carea o a avut la Tatăl mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5).

„Învățătorule, bine este nouă a fi aici”

Domnul Însuși, în toată vremea purta neschimbat întru Sine Lumina, fiind, după Dumnezeirea Sa, Lumina cea fără de început, însă rămânea, în planul acesta, nevăzut de către cei ce nu primiseră încă Lumina. Pe Thavor, Domnul se ruga. Nimic nu ne împiedică să presupunem că, în cuprinsul ei, rugăciunea Lui era asemenea celei din Ghethsimani (cf. Ioan 17), căci „ceasul Său se apropiase” (Ioan 13:1). Îmbrățișând în rugăciunea Sa totul, „dintru întemeierea lumii până la sfârșitul veacului acestuia”, Domnul se ruga și pentru Apostoli, ca „să se arate lor numele Tatălui”, și ca „dragostea cu carea Tatăl L-a iubit pe Fiul să fie întru dânșii” (cf. Ioan 17:26).

Cei „trei aleși martori” și împreună-părtași ai acestei rugăciuni mai presus de fire a lui Hristos au fost cuprinși de neputință într-însa. Nevoindu-se în lupta cu neputința trupului lor, pentru scurtă vreme „s-au îngreuiat cu somnul” (Luca 9:32), dar în vârtutea rugăciunii lor lăuntrice neîntrerupte, iarăși s-au întors degrabă în starea de trezvie, și atunci, acești treji cu duhul și biruitori ai neputin­ței trupești L-au văzut pe Hristos în Lumină, precum și pe Ilie și pe Moisi vorbind împreună cu Dânsul. Însă dacă au putut ei vedea acestea a fost numai fiindcă și ei, în acel ceas, se umpluseră de Lumină.

Neobișnuitul și măreția arătării i-a cufundat pe Apostoli într-o uimire de negrăit și o fericită nedu­merire. Aceasta o vedem din cuvintele Evangheliei despre Petru: că „nu știa ce grăia” (Marcu 9:6), și din înseși cuvintele lui Petru: „Învățătorule, bine este nouă a fi aici” (Marcu 9:5).

În clipa aceea, vederea lumii duhovnicești și a luminii dumnezeiești de către Apostoli se amesteca încă și cu percepția lumii simțurilor din jurul lor. Dar apoi, crescând lumina, i-a suit mai presus de „cele văzute și trecătoare la cele nevăzute și veșnice” (cf. II Corinteni 4:18). Nespus de simple sunt chipurile Evangheliilor: „Iată nour luminos i-a umbrit pe ei…”. Asemenea unui om care, urcând pe munte, dacă intră într-un nour vârtos, i se taie vederea restului lumii, tot așa și acest „nour luminos”, nefiind altceva decât lumina și suflarea Duhului Sfânt, Care cu venirea Sa cea dumnezeiască și de nerăbdat i-a răpit pe Apostoli în lumea Luminii celei nezidite, netrecătoare, neapuse, neschimbate, nețărmurite, cea mai presus de ceruri, a tăiat de la ei simțirea „chipurilor celor trecătoare ale acestei lumi” în așa măsură, încât și pe Însuși Hristos, de acum, ei nu-L mai vedeau după trup (cf. II Corinteni 5:16). Astfel, duși de Duhul Sfânt întru vederea Dumnezeirii de negrăit a lui Iisus Hris­tos, în același ceas ei au auzit glasul cel nematerialnic și de neajuns al Tatălui: „Acesta este Fiul Meu cel iubit” (Matei 17:5).

Acesta a fost momentul cel mai înalt al celor întâmplate pe Thavor”. 

(va urma)

Din „Nașterea întru Împărăția cea neclătită”,

Editura Reîntregirea, 2003