Pentru Lumina Thavorului (I)

Ne vorbește Sfântul Sofronie de la Essex

„Iată nour luminos i-a umbrit pe ei, și iată glas din nour grăind:
Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Carele bine am voit: pe Acesta să-L ascultați”. (Matei 17:5)

Astăzi, cu prilejul acestui măreț praznic bisericesc – praznic care, pe măsură apropierii de săvârșirea călă­toriei noastre pământești, nu numai că nu se micșorează, ba mai mult, necontenit crește în puterea și însemna­tatea lui – ne vom îngădui a vorbi, uitând de neputința noastră, despre „cea de neatins și neînserata Lumină” ce a strălucit pe Muntele Thavorului. Rogu-vă, treceți cu vederea nimicnicia mea în clipa aceasta; închideți-vă ochii asupra neștiinței și josniciei mele și, de este cu putință, priviți-mă ca pe unul din străjerii Muntelui Efraim ce strigau: „Sculați-vă și vă suiți în Sion, la Domnul Dumnezeul vostru” (Ieremia 31:6).

Dumnezeu, Cela ce a făcut cerul și pământul, este Dumnezeul nostru din pântecele maicii noastre. După nașterea noastră cea trupească, înainte de a fi învățat noi a „desluși mâna noastră dreaptă de cea stângă” (cf. Iona 4:11) am și primit, în scăldătoarea Botezului, cea de a doua naștere, de sus, și peste noi s-a însemnat „numele cel mare și înfricoșat până și Puterilor cerești”, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh; iar după aceasta am primit celălalt dar neprețuit, despre care sufletul nostru nu poate nici spune, nici cugeta fără de cutremur, și anume ungerea întru Duhul Sfânt, pecetea Cărui sfințiri s-a pus pe toate mădularele trupului nostru cu aceste cuvinte ale Tainei: „Pecetea darului Duhului Sfânt”. Şi astfel ne-am făcut „sălaș Dumnezeului celui Preaînalt”, iar trupurile noastre, „biserică Duhului Sfânt” (I Corinteni 6:19).

Din anii prunciei noastre noi ne hrănim în Biserică cu Dumnezeiescul Trup și Sânge al lui Hristos. Noi suntem copiii Lui, trup din Trupul Lui și sânge din Sângele Lui. Din tinerețile noastre trăim în atmosfera Cuvântului lui Dumnezeu ce ne deschide zările nemăr­ginite ale cunoașterii Dumnezeului celui fără de înce­put, Tatăl nostru, încă de aici, mai înainte să gustăm fericirea veșnicei petreceri cu Dânsul și întru Dânsul. În Biserica noastră trăim în toate zilele într-o negrăită prisosință a tuturor bogățiilor duhov­nicești, iar sufletul, recunoscător, irumpe strigând: „Bo­gat cu adevărat este Dumnezeul nostru; «pretutindenea fiind, și toate plinind», El neîncetat ne îmbrățișează pe toți și pe fiecare în parte”.

Şi iată că, în ciuda tuturor acestora, ne aflăm să­răci cu duhul. În limitele vieții pământești, de nesăturat este foamea și de nepotolit setea de a-L cunoaște pe Dumnezeu; căci tânjirea noastră este de a ajunge la Cel neajuns, de a vedea pe Cel nevăzut, de a cunoaște pe Cel nemărginit. Tânjirea aceasta crește neîncetat în tot omul, dacă Lumina Dumnezeirii a binevoit să îl lumineze, fie și printr-o cât de mică apropiere a Sa, căci atunci se dezvăluie ochilor minții noastre în ce hău de întuneric ne aflăm. Această viziune uimește omul întreg, și de atunci sufletul nu mai cunoaște odihnă, nici o poate dobândi, până nu s-a slobozit de întunericul care îl ține, până nu s-a săturat de Hrana de care nu te saturi niciodată, până nu s-a înmulțit într-însul această Lumină, și până nu s-a împreunat cu ea, astfel încât Lumina și sufletul au devenit una, preschimband sărăcia noastră întru slavă dumnezeiască.

Dacă Domnul S-a schimbat la Față, și noi ne vom schimba la față

Schimbarea la Față a Domnului este temelia cea tare a nădejdii noastre pentru schimbarea la față a întregii noastre vieți, cea acum plină de osteneală, de dureri, de frică, întru viață nestricăcioasă, asemenea lui Dumne­zeu. Însă înălțarea aceasta pe „muntele cel înalt” (Matei 17:1) al Schimbării la Față se însoțește de o mare nevoință. Nu arareori la început ne împresoară neputința în această nevoință, iar deznădejdea începe a ne cuprinde sufletul. În ceasurile de chin, când ne aflăm pe pragul dintre Lumina cea neapropiată a Dum­nezeirii, care ne trage către Ea, și înfricoșatul „întunerec cel mai dinafară”, să ne amintim de învățătura Părinților noștri care I-au urmat lui Hristos pe această cale și, „încingându-ne mijloacele”, să ne întărim cu bărbătească nădejde în Cel ce ține în palma Sa, fără nici o greutate, întreaga făptură. Amintirea că tot ceea ce s-a săvârșit în viața Fiului Omului trebuie să se repete, după asemănare, și în viața noastră, ne va slobozi de toată frica și de toată împuținarea sufletului. Iată calea noastră de obște, a tuturor, după însuși cuvântul lui Hristos: „Eu sunt calea”; și nu numai, ci este singura cale, căci „nimenea nu vine la Tatăl, fără numai prin Mine” (Ioan 14:6).

Dacă Domnul a fost ispitit (cf. Evrei 4:15), și noi negreșit trebuie să trecem prin focul ispitirii; dacă Domnul a fost prigonit și nedreptățit, și noi vom fi prigoniți de aceleași puteri care L-au prigonit pe Hristos; dacă Hristos a suferit și a fost răstignit, nici noi nu vom scăpa de suferință și de răstignire − fie, poate, pe cruci nevăzute −, numai de vom urma Lui cu adevărat în căile inimii noastre. Dacă Domnul S-a schimbat la Față, și noi ne vom schimba la față, și încă de aici, de pe pământ, numai de ne vom asemăna Lui în năzuințele noastre lăuntrice. Dacă Domnul a murit și a înviat, atunci și toți cei ce cred în El vor trece prin moarte, vor zăcea în mormânturi, iar apoi vor învia asemenea Lui, dacă au și murit asemenea Lui. Învia-vor cei credincioși întâi cu sufletul, iar apoi, în ziua Învierii celei de obște, și în trup. Dacă Domnul, după Învierea Sa, „S-a înălțat la ceruri și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Marcu 16:19) în trupul Sau cel proslăvit, atunci și noi, în trupurile cele proslăvite ale învierii noastre, în puterea Duhului Sfânt, ne vom înălța la ceruri și ne vom face „împreună-moștenitori cu Hristos și părtași Dumnezeirii” (cf. Romani 8:17; II Petru 1:4).

Toate cele ce am pomenit până acum s-au săvârșit cu Domnul nu după Dumnezeirea Lui, ci după firea Sa cea omenească, adică în planul unde Domnul este deoființă cu noi, ca Fiul Omului. Domnul, Cuvântul cel fără de început, întrupandu-Se, a primit în Persoana, în Ipostasul Său cel Dumnezeiesc firea noastră omenească; nu într-o închipuire, ci cu adevărat devenind asemenea nouă, oame­nilor. Astfel, El a arătat în trupul nostru dumnezeiasca desă­vârșire, lăsându-ne un „chip” (Ioan 13:15) pe care „mulți proroci și drepți au dorit să-l vadă” (Matei 13:17), și pe care noi acum suntem datori să-l înfăptuim, fiecare în viața proprie, pentru ca, prin asemănarea noastră cu Hristos după chipul vieții pământești, să devenim asemănători Lui și după chipul ființării celei dumne­zeiești.

Va străluci și nouă, păcătoșilor, Lumina Dumnezeirii

Rogu-vă, să nu ne împuținăm la suflet auzind cuvintele învățăturii acesteia, ci să ne trezim cu duhul și să deschidem inimile noastre spre a primi cu sim­plitate bunăvestirea lui Hristos. Domnul cu gura Sa a zis: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Şi noi, negreșit, cu puterea lui Hristos, vom birui cu această biruință asupra lumii, pentru a ne face împreună cu Dânsul părtași veșnicei Împărații în ceruri.

Spre a plini porunca: „Mergeți, și stând, grăiți în biserica norodului toate cuvintele vieții acesteia” (Fapte 5:20), vă vorbesc despre aceasta. Căci acestea sunt „cuvintele vieții veșnice” (Ioan 6:68), date de Domnul spre moștenire nestrămutată celor credincioși; aceasta este propovăduirea Apostolilor și dogmele Părinților, acea­sta este credința noastră ortodoxă și nădejdea cea ne­clătită, carea nu se va rușina, căci temeiul ei este mărturia cea nemincinoasă a Domnului. Şi dacă va voi mincinoasa smerenie să numească aceasta o îndraz­neală fără de măsură, sau chiar nebunie, atunci să ne amintim de Apostolul Pavel care, pe de o parte, lepa­dând puținătatea sufletului, pe de altă parte, necuviin­cioasa trufie a cugetului trupesc, spune că Dumnezeu „bine au voit, prin nebunia propovăduirii, a mântui pe cei ce cred”, „lepădând înțelepciunea înțelepților” și „făcând nebună înțelepciunea lumii acesteia” (cf. I Corinteni 1:18-21).

În fiecare zi, experiența omenirii ne arată că cei înțelepți și pricepuți ai acestui veac nu pot urma lui Hristos nici pe Thavor, nici pe Golgotha, nici pe Muntele Măslinilor. Şi așa, iubiților, veniți, și întru puterea credinței „să ne suim în muntele Domnului” (Isaia 2:3), „și stând nematerialnic în cetatea Dumnezeului celui viu, cu minți înălțate să vedem Dumnezeirea cea nematerialnică a Tatălui și a Duhului strălucind în Fiul cel Unul-născut”.

Să ne suim, se înțelege, nu cu îndrăzneală mândră, ci cu frică și cutremur, ca nevrednici acestei suiri și vederi, dar în același timp cu nădejdea că, pentru nemărginita milă a Cerescului Tată, va străluci „și nouă, păcătoșilor, lumina cea pururea fiitoare” a Dumnezeirii, a cărei strălucire de nesuferit, pe Thavor, i-a aruncat la pământ pe aleșii Apostoli.

(va urma)

Din „Nașterea întru Împărăția cea neclătită”,

Editura Reîntregirea, 2003