Alergând mereu, pentru că așa i s-a spus că trebuie. Cu ochii în pământ, împrăștiindu-se tuturor ca o pâine caldă, ea însăși mereu flămândă.
Pentru că așa trebuie, e de bun simț, musai, dă bine, asta e soarta femeii, mereu cu ochii în pământ, povârnită sub biciul lui „trebuie”.
Nu ne-am vorbit vreodată, nu ne salutăm, nu ne-am privit niciodată în ochi, acum ceva vreme o doamnă mi-a pus în față, după liturghie, un exemplar din „Cerșetorul de albastru”, știți, e pentru o prietenă dintr-ale mele, poate o știți, m-a rugat să vă cer o dedicație.
O știu, o știu din vedere. E un om tare bun, părinte, dar foarte tristă. Am tăcut, am oftat, cu milă am oftat, am tăcut.
Niciodată zâmbind, niciodată bucurându-se, doar ochii în pământ și alergătura ei fără odihnă, pentru că așa trebuie, să fii tuturor toate și ție nimic.
Cisternele de supă, miile de hectare de covoare bătute, vreo șase sute de mii de de farfurii spălate, chinuitoarea ei ascendență în carieră, pentru că așa trebuie, o alergare fără pauză de respirație.
Copiii, care au crescut și și-au luat zborul. El, mereu absent, tăcutul, nedăruitorul. Nemângâietorul și biciuitorul de inimă.
Am luat cartea, am scris câteva cuvinte blânde, în locul unei îmbrățișări care n-a fost și nu va fi. Apoi am semnat, semnătura mea cu soarele care răsare din mare, cu pescăruși, cu volute și legănări line.
Și azi, deodată, am văzut-o pe malul râului, cu părul despletit, bătut de ger, privind captivată rațele alea sălbatice care plutesc pe apă, în coasta pietroasă a Luștii. Încremenită de uluire, un copil care deschide ochii într-o lume nouă, bună la gust și bună de descoperit.
Doar noi, Someșul cu ghețuri, un ger năpraznic și ghetele mele albastre apăsând zăpezi scârțâitoare. Mi-a auzit pașii, a întors privirile și pentru o secundă ne-am privit, întâia oară.
M-a izbit un om nou. Am văzut în ochii aceia o dragoste mare și-o bucurie de Crăciun fără dată, scos din calendar.
Ne-am zâmbit, ne-am salutat înclinându-ne capetele, am trecut spre muzeu scârțâindu-mi zăpezile sub călcâie reci, doamna aceea și rațele trezite din somn, când am dat colțul străzii am mai întors o dată privirile, doamna râdea și făcea poze, iar rațele, ca niște actrițe, dădeau din aripi, infatuate.
Atâta a alergat femeia asta prin viață, până s-a găsit pe ea.
Oameni buni, în orașul unde nu se întâmplă nimic, la capătul rece al lumii, vă anunț o înviere proaspătă, de cea mai bună calitate. A înviat sufletul unei femei. Cu adevărat a înviat.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu