Zilele se scurg toate la fel. Sau, cel puțin, așa‑mi doream. La liceu vreau să stau cât mai retrasă şi nebăgată în seamă de nimeni. Nu mai comunic deloc cu profesorul roșcat; până într-o zi, când mă întreabă lapidar ce poate să facă pentru a nu mai fi supărată pe el... Îi răspund la fel de scurt că aș fi foarte fericită dacă nu mi‑ar mai vorbi. Mă privește extrem de trist. Nu‑i suport privirea. În viața mea nu întâlnisem ochi atât de umezi, de blânzi și de inocenți. „Ochi de bou”, îmi zic, „pe ăsta nu putea să‑l cheme decât Viorel!”.
„Cum poate totuși un om fără credință în Dumnezeu să aibă o privire atât de curată?”, îmi spuneam eu, profund revoltată... Eu, care eram la acea vreme extrem de complexă, sofisticată, misterioasă, cu o gândire labirintică și laborioasă totodată, cum putea să mă emoționeze cineva atât de simplu în aparență? Devin iarăși tensionată... Îmi resping orice gând cu privire la el, orice emoție. Mă ancorez din nou cu gândul la Sfântul Antonie cel Mare... „O să devin eu măicuță într-o bună zi!”, îmi zic, din ce în ce mai satisfăcută de această idee. Mă și vedeam undeva în munți, într-o chilie sărăcăcioasă, la lumina lumânării, făcând metanii și rugăciuni, purtând lupte cu propriile patimi, asemenea Sfântului meu drag...
Timpul se scurge nemilos. În liceu îmi petrec toate recreațiile împreună cu liceenii mei. În cancelarie evit să mai intru. Mi se părea un câmp minat și deci extrem de periculos. Până într-o zi, când, trebuind să iau repede un catalog, îl văd pe profesor fumând agitat într-un colţ. Pe scaune, în jurul unei mese lungi, stau ceilalți colegi, inclusiv domnul director. Când mă vede, sare ca ars și, cu țigara în gură, vine spre mine tremurând tot: „Vă iubesc nebunește, ce nu înțelegeți!...”, îmi spune cu o voce atât de tare, aproape răcnind la mine. E în fața mea, privindu‑mă extrem de hotărât. Aproape mecanic, își bagă țigara la loc în gură... și atunci, între fumul lui de țigară ieșind din gură și fumul meu ieșind din creier de nervi ce aveam, îi dau o palmă peste față de‑i sare țigara din gură tocmai în partea cealaltă a mesei, exact în fața domnului director.
În cancelarie se lasă o liniște asurzitoare... Toți înlemnesc. Pe obrazul lui drept se văd întipărite, ca niște mărturii nepieritoare, semnele degetelor mele. E roșu tot. Eu mai aveam puțin și scoteam fum și pe nări. Mă așteptam să riposteze... să mă bată, să mă calce în picioare, să‑mi facă ceva... Era doar bărbat, nu?
Dar nu se întâmplă nimic din toate acestea, ba dimpotrivă, face un gest extrem de copilăresc... își acoperă obrazul lovit cu mâna și‑mi spune aproape șoptit: „Iartă‑mă”, și iese fulgerător din cancelarie.
Eu rămân locului, într-o stare de prostație pe care nici acum nu mi‑o explic.
Mi‑e atât de rușine... Nu lovisem niciodată pe nimeni... Ies și eu la fel de repede din cancelarie și mă încui în toaleta liceului, unde plâng așezată pe wc, și plâng, și plâng... gândindu‑mă că, începând de la 7 ani de fapt, în wc‑uri mai mult sau mai puțin primitoare și curate îmi găsisem și agonia, și liniștea, și eliberarea...
„O viață de rahat!”, conchid eu apoteotic și, după ce îmi las toate lacrimile și tensiunea sufletească în acel wc, încep să merg pe jos, și merg, și merg, şi străbat două sate, neoprindu‑mă decât să‑mi trag sufletul… De cine fugeam? Nici eu nu știam. Un lucru e sigur: dacă nu m-ar fi prins noaptea și teama nu ar fi pus stăpânire pe mine, aș fi dorit să merg pe jos o viață întreagă – dar, de fapt, acum, gândindu‑mă retrospectiv, mergeam și alergam atât de mult pentru că‑mi era frică, mi‑era teamă să rămân singură cu mine… să rămân în liniște doar eu, cu gândurile mele.
Țin minte că în acea noapte am adormit buștean.
Pentru prima dată, aș fi dorit să dorm cel puțin o mie de ani.
Pentru prima dată mă simțeam atât de neputincioasă – era un sentiment, de altfel, ce‑mi displăcea profund, dar care se inocula tot mai pregnant în sufletul meu.
În următoarele zile lipsesc de la liceu. A treia zi cineva mă strigă la poartă. Mă uit pe geam și nu‑mi vine să cred. Este profesorul roșcat. Pentru prima dată simt o emoție nedefinită și parcă un ușor fior de bucurie când îl văd. „Dacă i‑aș cere iertare?”, îmi spun în sinea mea, ușor nelămurită de ceea ce avea să se întâmple. Alerg spre poartă… la baza scărilor casei mele mă împiedic, evident, din nou, și cad. Devenise un lucru aproape normal. Mă ridic rapid, aranjându‑mi mecanic niște șuvițe de păr cârlionțate și, ajungând la poartă, îl întreb ce e cu el. Îmi spune că trebuie să revin urgent la liceu și că știe că eu doresc să plec într-un pelerinaj la Cuvioasa Paraschiva… „N‑ai vrea să mergi cu mine? Pot face rost de o mașină și putem pleca mâine”. „Cu tine?!”, întreb eu nedumerită… „Ce să faci tu la Cuvioasa? Nu știi nimic despre ea, nu crezi, nu ești spovedit, împărtășit… cum crezi că ai putea…”. Mă întrerupe brusc și, privindu‑mă la fel de hotărât și de ferm, îmi spune: „Vreau și eu să cunosc…”. Mă ţintește iarăși cu ochii ăia umezi, iar în momentul acela simt că mă copleșeşte o milă imensă, o milă de nedescris… Aș fi plâns pentru el până la epuizare, până la desființare.
„În regulă... Mâine la ora 16 să te prezinți cu mașina la poartă”. Fac cale întoarsă și‑l las în poartă. În sinea mea mi‑aș fi dorit să nu vină totuși, să nu se țină de cuvânt, să‑mi demonstreze că nu e în stare de nimic. M-aș fi lăudat în sinea mea că eu câștigasem, că nu fusese decât o ispită în calea călugăriei mele și că eu aveam să fiu de o mie de ori mai deșteaptă decât el – și, evident, aș fi ajuns până la urmă tot o măicuță, locuind în munte, înfruntând vicisitudinile vremii și luptând cu diavolii precum Sfântul Antonie, Sfântul tinereții mele…
Dar n‑a fost să fie așa. A doua zi la ora 16, nici un minut în plus sau în minus, era la mine la poartă, cu mașina promisă. Aveam să plecăm amândoi în pelerinaj.
„Doamne, nu mă lăsa…”, îmi spuneam eu, mai mult decât îngrozită. „Plec spre sfințenie cu un necredincios. Ai milă, Doamne!”.
Îl priveam conducând. Era sigur pe el. Aproape tot drumul am tăcut amândoi. Cred că eram atât de speriați unul de celălalt încât numai tăcerea putea oferi un sentiment de siguranță. Treceam pe drumuri neștiute, dealuri, păduri. El tot tăcea… „Acum ar putea să mă omoare”, gândeam eu, imaginându‑mi tot felul de scenarii tenebroase. O frică paralizantă pusese stăpânire pe mine. „Din partea unui om nespovedit te aștepți la orice”, îmi spuneam eu, evident îngrozită din ce în ce mai mult… Broboane de sudoare încep să‑mi inunde fruntea.
„Și dacă mă taie în bucăți?”, îmi ziceam eu, cu o disperare în creier rar întâlnită până atunci.
Până la urmă, obosită fiind de atâtea frici, adorm. Paradoxal, mă cuprinde un somn atât de liniștitor, cum nu mai avusesem de mult. Când mă trezesc, nu‑mi vine să cred… Sunt în mijlocul unui oraș plin de lumini și de oameni binevoitori. Iașiul mi se dezvăluie într-o frumusețe cuceritoare. Până și aerul îl simțeai că e plin de sfințenie.
Ne așezăm la rând. Sunt mii de persoane la coadă. Profesorul se așază și el la rând lângă mine. Umărul lui îmi atinge umărul meu. Pentru prima dată simt un sentiment de siguranță. Nu mă mai simțeam singură. Îl priveam cum se așază la rând, hotărât să înfrunte oboseala, incertitudinea, mulțimea de întrebări ce i se întipărise pe chip. Tăcea în continuare, iar eu pentru prima dată în viața mea mă bucuram că nu mai sunt singură la Cuvioasa. Chiar și lângă un necredincios, statul la coadă putea deveni o adevărată inițiere, și nu numai pentru el, ci și pentru mine.
Primisem o adevărată lecție de viață.
Toată mândria mea teologică fusese zdruncinată de docilitatea lui.
„Vreau și eu să cunosc!”, îmi răsunau cuvintele lui în urechi precum un refren rostit la nesfârșit... „Ce să cunoască?”, îmi spuneam eu, parcă liniștindu‑mă oarecum. „El nu știe nimic”.
Dar el continua să stea la coadă, să stea cu o încăpățânare cu care avea să mă dezarmeze total – una, două, trei, zece, douăzeci de ore, până când... iremediabilul avea să se întâmple.
Mioara Grigore
Din „Cancerul, dragostea mea” de Mioara Grigore
Editura Predania, 2014
Fotografie de Maksim Romashkin / pexels.com