Pe târnațul catalan

Călătorie interioară printre sunete și cerneală

Târnaț înseamnă pridvor în satul străbunicilor mei zărăndani, adică din Țara Zarandului. Nu pot să zic „în” târnaț, pentru că acolo la țară zicem „pe”, iar eu respect limba locului. Stăm pe pământul din care îi format târnațul.

Catalan, pentru că acum vă scriu în direct din Catalunya, o regiune din nordul Spaniei de care eu sunt foarte legată. Am învățat limba de dragul unor prieteni și, mai târziu, am fost studentă Erasmus pe aceste tărâmuri.

Acum sunt aici pentru Festivalul Jordi Savall, muzicianul meu preferat. De ce?

Când l-am văzut prima oară, mi-a amintit de Christ de Taull, din biserica Sant Climent din Taull, în Pirineii catalani, frescă aflată de un secol în Muzeul național de artă catalană de pe Montjuic, în Barcelona. M-a frapat arhetipul.

Acum vreo zece ani, a mers în „jungla din Calais”, un loc de trecere unde se adună refugiați din lumea întreagă, un loc pe care mulți îl vor distrus și pe care asociațiile umanitare încă îl țin în viață. Jordi Savall a fost acolo să cânte pentru refugiați. Până la urmă, a cântat cu ei. I-a invitat pe refugiați să cânte împreună.

Dar partea cea mai personală pentru care mi-e drag este că seamănă puțin cu bunicul meu muzician. Iar în ultimii ani seamănă și cu tatăl meu (sau mai degrabă tatăl meu cu el), dar numai păr și la barbă.

Mi-a reproșat cineva, mai demult, că scriu prea personal. Dar eu altfel nu știu să scriu.

„Și câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor...”

Am prins și eu niște firimituri de la „masa” lui Horia Bernea, la Muzeul Țăranului Român, în anii 1999-2001: de la o proiecție de fotografii, din modul cum a gândit muzeul împreună cu echipa lui. Te invită la o relație directă, personală cu obiectul. Te învață să privești fragmentul care mărturisește despre frumusețea întregului.

Am făcut introducerea asta largă pentru că totul se leagă.

Drumul fiecăruia în viață înseamnă suișuri și coborâșuri, bucurii și dureri, cărare lină și anevoioasă, rătăciri și reveniri, întâlniri și despărțiri. Bucăți. Fragmente. Frânturi. De cele mai multe ori, nu le vezi sensul imediat. Nu vezi the big picture. Uneori trec zile, luni, ani. Decenii. Părintele Teofil de la Sâmbăta de Sus spunea așa: „Noi știm ce facem noi, dar nu știm ce face Dumnezeu din noi”. Toate astea mi-au trecut prin fața ochilor, prin inimă și minte pe durata a câteva minute, cât a durat o instalație audio-vizuală, o

expoziție numită „Sunetul și cerneala”

Intri într-un spațiu din alt timp istoric... și nu doar istoric. Este o biserică din secolul XIV, acum muzeu.

Jordi Savall cântă la viola da gamba, instrument pe care l-a readus în atenția publicului prin toate proiectele sale din ultimii 50 de ani. Frederic Amat desenează cu mâinile îmbibate de cerneală. Ce? scrie? Ei bine, se lasă purtat te muzică. Te invită să asculți cu ochii și să citești cu urechile. Paradoxal, nu?

Sala de expoziție are cinci ecrane albe mari, pătrate. Sunt doar eu în sală. Mă așez. Nu știu la ce ecran să mă uit. Dar îmi spune el imediat. Nu știu la ce să mă aștept, însă am încredere totală, știu cine este în spatele expoziției.

Începe muzica. Se aprinde primul ecran din stânga. Apare prima scriere.

Pătrat-tablou dinamic. Gestul curge, precum muzica. Ascult, privesc și încep să văd și să aud multe lucruri mișcându-se în mine. În ochi, urechi, corp, este ceva ce mă prinde. Este frumusețe în stare pură. Curg lacrimile. Pentru că, dincolo de artă, simt că este teologie acolo în fiecare secundă, în fiecare mișcare. Îl revăd pe Horia Bernea, o revăd pe Irina Nicolau, îl aud pe Părintele Teofil, pe bunicul meu. Înțeleg, parcă, ceva. Nu cu mintea. Cu inima. Este bulversant.

Ceea ce văd, aud, simt este întâlnirea dintre Creatorul Dumnezeu și creatorul artist.

Artistul se lasă purtat de o forță dincolo de cuvinte. Are încredere. Omul este chemat să aibă încredere totală. Mie nu-mi reușește decât rar, tot caut să „țin frâiele”, să știu unde merg, să controlez. Îi util pentru proiecte, altfel totul ar fi haos. Însă, dincolo de asta, odată ce ți-e clar, trebuie să te și lași purtat.

Cred Doamne, ajută necredinței mele (chiar recitisem de dimineață fix fragmentul ăsta din Jurnalul Fericirii tradus în franceză). Ziua de azi îmi arată ce înseamnă să mă abandonez, să aleg să am încredere.

Revin la expoziție. Cinci pătrate înseamnă cinci piese muzicale, cinci proiecte cu cerneală. Muzicianul cânta la instrument câte o piesă pentru fiecare pătrat, iar pictorul deseneazăcu cerneală neagră, culoarea partiturilor, ceea ce îi inspiră piesa respectivă. Ecran pătrat este o altă privire sau, mai exact, o privire dintr-o altă perspectivă. Avem un „deasupra”, locul unde pictorul își desfășoară imaginația pe muzică. Ceea ce ajunge la privitor este însă „dedesubt”, datorită unei camere instalate sub fiecare din cele cinci mese. Asta înseamnă că pictorul nu știe nici el care va fi rezultatul final. Pornește de la o formă, inspirată de muzică, și ajunge la multe alte forme. Câtă încredere poți avea?

Tehnic vorbind, pictorul desenează pe o masă dintr-un material alb transparent, iar sub masă, o cameră filmează. Perspective diferite. Complementare. Pe care le vedem mai bine în filmul the making of a acestei expoziții.

Văd în expoziția-instalația aceasta Creatorul Domnul și creatorul omul. Cum ne vede El, cum ne vedem noi. Cum își vede pictorul opera, cum o percepe privitorul. Fiecare pătrat - o muzică nouă, o formă nouă, poate și un nou început.

Viața noastră pornește de la un punct. Devine o partitură umplută cu note, cu melodii de tot felul, cu drumuri care se separă și altele care se întâlnesc, se contopesc, merg spre infinit. Revin des partiturile, cercurile, punctele, pătratul, infinitul.

Vezi muzica, efectiv. O vezi în cerneala lui Frederic.

Unul din pătratele mele preferate este desenat cu fire de păr, așa cum sunt corzile instrumentelor. Ce desenează, ce scrie cu ele este de o frumusețe care îmi taie răsuflarea!

Ies din sală și, imediat, înregistrez starea mea pe un reportofon, în timp ce mă pun la volan. Este o caniculă care parcă încetinește totul. Mă întorc în localitatea în care are loc festivalul, încă sub impresia lăsată de muzică și pictură.

Este frumos, este și dureros. Indirect, o parte din instalație face referire și la război. Nu am cum să nu mă gândesc. Tema festivalului este un omagiu adus diversității. Savall se pronunță public, dintotdeauna, contra invaziilor străine, contra războiului. Organizează concerte și conferințe pentru pace. Muzica este limbaj universal, care face să cadă granițele.

Când ies din mașină, prima persoană pe care o întâlnesc este pictorul în persoană, Frederic Amat, împreună cu familia lui!

Puteam eu să planific asta? Nici pe departe! Îl întâlneam eu dacă nu m-aș fi lăsat și eu purtată în ziua respectivă? I-am spus imediat, aproape fără să respir, ce am simțit văzând expoziția. I-au dat și lui lacrimile. Era bulversat și el. „Nu știam ce fac! Nu știam ce va ieși!”.

Frederic a desenat anul acesta afișul festivalului Savall, plin de culoare, iar pentru expoziție a ales „negrul... în care se contopesc toate culorile”. Avea proiectul în minte de mai mulți ani. Iar eu sunt recunoscătoare că a fost să fie anul acesta, să îl văd, ascult, simt și eu.

Ana Birta

început la 12 august 2025, la Montblanc și Santes Creus (terminat la Lille, 12 octombrie 2025)