Pe sub mare, pe stânga

(sau cum am petrecut de sărbătoare)

Drumul

Sâmbătă dimineață. Sună ceasul la ora 4. Mă întind să îl opresc. Am dormit așa de puțin! Mă dor toate. Îmi trebuie câteva secunde să îmi aduc aminte de ce mă trezesc așa devreme.

Ah, mă așteaptă cineva!

Mă mișc cu încetinitorul, dar mă mișc. Verific actele. Închid toate geamurile. La 4.30 ies pe ușă.

Juji mă așteaptă fidelă. Mașina mea. Pornim la 4.37. Mă opresc să o iau pe Lumi. Dacă nu era ea,  care își dorea de mult să meargă, nu mă mobilizam așa, pe ultima sută de metri.

Cerul este minunat la acea oră. Aici, vara, soarele răsare pe la 5.30.

Ajungem la Calais puțin înainte de 6. La barieră, check-in automat. Văd pe ecran Bună ziua și numele meu, confirmați ora plecării și pasagerii, confirmăm, îmi imprimă documentul de check-in pentru Juji. Se deschide bariera.

Facem un slalom urmărind săgețile. Ca la aeroport, doar că aici ne duce mașina. În primul sens giratoriu, niște tineri ne explică ce și cum. La ora asta îi pustiu.

Soarele abia a ieșit, îi mare și roșu. Pare ireal.

Controlul de pașapoarte francez: bună ziua, în vacanță? Doar în week-end, monsieur. Cel britanic: bună dimineața, cu ce ocazie în UK? Mergem să vedem un prieten. Unde? Ah, lângă Tiptree, să mâncăm dulceață bună. Zâmbim corespunzător. Drum bun. Numai eu știu ce ascunde zâmbetul meu, ce fel de prieten și ce fel de dulceață.

Mă îndrept cu Juji spre un fel de garaj, unde văd o mașină. Un polițist vine spre mine: nu v-a trimis colega la mine, mergeți mai departe. Ah, acolo se face un control amănunțit al bagajelor.

După alte săgeți mari cât panourile de publicitate pe stadioane, altă barieră. Apoi pantă.

Hopaaa, Juji, fii atentă că intrăm în tren! Și cu trenul sub mareeee!

Totul este simplu ca bună ziua. Urc în tren, conduc până când ne oprește stewardesa tânără, probabil o studentă în practică sau ceva job de vară. Mașină lângă mașină. La 6.24 suntem la bord. Cu o oră și ceva înainte de plecare. Ne-am mișcat bine! Deschid geamurile, opresc motorul, trag frâna de mână, pun în treapta 1 de viteză, așa zice stewardesa. Mă bucur la gândul că mai am o oră jumate în care pot să recuperez puțin somn: o oră până la plecare și 35 de minute traversarea Canalului Mânecii. Nici nu pun bine capul pe volan, că simt că ne mișcăm. Cum așa? Păi așa. Plecăm cu o oră mai devreme!

Ațipesc poate 10 minute, nu mai mult. Deja suntem în Anglia!

Juji, hai să vedem dacă mai știm să conducem pe stânga. Doar o dată am mai avut experiența asta noi două, în 2013.

Ah, păi este mai simplu! zice fata obosită. Ții pe stânga, pe banda cea mai înceată, ca și când ai fi la Lille, unde ești vitezomană. Doar că aici stai cuminte, mergi încet.

Navigatorul se adaptează automat la miles. Când văd pe ecran 40 mi se pare că sunt melc. În realitate, pot merge până la 70. De mile, da?

O singură pauză simt nevoia să fac, pentru că îmi pică ochii. În 15 minute sunt fresh.

La 8 și un pic ar trebui să ajungem. Doar că na, navigatorul mă duce pe un teren privat. Cineva ne oprește. Mă întreabă dacă mergem la mănăstire. Daaa, de unde știți? (La câtă lume a făcut eroarea să intre la ei!)

Ia faceți voi cale-ntoarsă, stânga, stânga și ajungeți. Dă cu spatele printre turiști în vârstă, gata să urce în moto-alea care îi duc pe terenul de golf.

Sosirea și primirea

Ajungem la timp să parcăm înainte să vină lumea multă. Mașinile sunt parcate foarte ordonat, cineva mă ghidează să intru cu spatele, pe mine și pe cei care vin imediat după.

Luăm strictul necesar și mergem spre biserică.

Mă gândesc la Anca și la Cosmina, pe ele două le-am luat cu mine. Nu le-am spus, altfel mă punea Anca să scriu, și io… catâră.

Doamne, nu am fost de 9 aaaani, ce doooor mi-a fooossst!

Când intru în biserica nouă a Prietenului pe care am venit să-l văd, de ziua lui, mi-e așa de bine, așa de bine că nu mai am cuvinte.

Când văd în mijloc, la intrare, icoana Sfântului Sofronie, mare aproape cât un om, îi privesc ochii, epitrahilul ca un câmp de flori, îi mulțumesc că m-a chemat de ziua lui.

Apoi citesc ce scriu mâinile lui:

„The greatest miracle in all the universe: the union of man’s heart with the spirit of Christ”

…și nu mă pot opri din mirare.

(Bine, știam, adică citisem asta înainte, dar știți cum este, drumul cel mai lung este de la minte la inimă. Sau, cum spunea Părintele Rafail Noica, „eu înțeleg repede dar trebuie să îmi explici mult”.)

Mirarea continuă. Nu mirarea, mi-nu-na-rea! Pur și simplu, acolo intri în afara timpului. În împărăție.

Aici se vede la touche de génie de l’artiste saint ou du saint artiste, singurul care a reușit să le îmbine. Să redea perfecțiunea. Recomand conferința prof. Jean-Claude Pollet despre sfântul genial, care știe să se adreseze omului contemporan.

De ziua lui, of course, liturghie arhierească, cu un episcop care îmi amintește, prin voce și vorbă, de blândul nostru Mitropolit Iosif, al Europei Occidentale și Meridionale.

Ce să mai spun? Că îmi vine să spun întruna mulțumesc? Că mă uit la heruvimi și la sfinți și la lumină și mă întreb ce caut eu aici, n-am haină de nuntă, mă trădează, dar ce bine că sunt aici, că și câinii mâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor, că îmi spun vai mie, cât am ascultat de o voce mincinoasă, în loc să ascult vocea care mereu îmi dorește binele?

După liturghie, agapă. Lume câtă frunză și iarbă! Însă ordine și armonie. Bineînțeles că nu lipsesc momentele de tensiune, că doar am venit aici la vindecare. Cineva îmi ia paharul cu colivă cât eu lipsesc, câteva minute. Și eu mă supăr. Măcar să-l mănânce, zic într-un final. Să nu carecumva să-l arunce. Îmi trece repede. Ce vreau să spun este cât de grea îi lupta asta cu un fel de-a fi cu care te-ai învățat. Care nu-i un fel de a fi, de fapt, ci de a nu fi. Când te comporți așa, nu ești.

Aș putut să mă supăr că m-am supărat, însă mă trezesc că mulțumesc că îmi arată că am greșit și că îmi arată așa de repede, fără să mă lase să pic în plasă.

La agapă salut două maici pe care le știam din trecut. Inițial nu mă recunosc. Totuși, după ce zic de unde vin și cum mă cheamă, vorbim un pic, încep să zică, ah, da, parcă îmi spune ceva fața ta.

Mai târziu, când vreau să ajut la bucătărie, întreb ce pot face, mi se spune că am ajuns cam târziu (se găsise cazare pentru noi acolo, aleluia! Așa că ne-am dus că ne arate locul), dar, uite, pot să mătur. Întreb unde țin măturile. O sister se supără pe mine când întreb și îmi răspunde exasperată: nu știu! Îmi cer scuze și continuu să caut o mătură.

Să ne înțelegem: îmi place tare să spăl vasele, dar efectiv detest măturatul. Așa că iau asta ca pe o mini-ascultare. La câte daruri am primit azi, ar fi culmea să comentez. Nici măcar nu mă supăr pe sister. Mă întreb, oare cu ce am supărat-o mai exact. Varianta moi, cea de acum câțiva ani, ar fi fost foc și pară dacă cineva i-ar fi vorbit așa, în plus, o sister! Ei bine, omul chiar se poate schimba, dacă cere ajutor. Pe loc. Îl primește.

Întoarcerea

Plecăm în timpul paraclisului Sfântului Sofronie, avem drum lung și nu putem risca să pierdem trenul. Când ieșim din biserică, ne iese fix episcopul în cale.

Mergem spre Franța. Zbor plăcut. Nu, conduc, mergem cu mașina.

Atunci safe driving back! :)

Și a fost, că dacă nu era, nu vă povesteam așa.

Ana Birta