Am ieșit pentru două minute din piele
Să mă scald colea, în râu,
Și, când m-am întors, fericită,
Ia pielea de unde nu-i!
Mi-o mâncaseră ciorile
Mi-o-mbrăcaseră șerpii
Ori, poate, își luase ea singură câmpii
În căutare de conținut mai bun.
Iar eu, fără piele, dârdâind ontologic,
Pe malul râului
Îmi lingeam rana vie
A vieții.
Anca Stanciu
6 Comentarii
Macra Andreea
Asta e o poezie pe care, după ce o citești, taci și gândești. Iar finalul... doare. PS. Poeziile tale trebuie să le pui într-o carte...
Ana
Ei... te-ai despielițat și nu te-ai mai putut împielița... Până să realizezi ontologica „dramă” puteai fi chiar fericită! Bine că aveai un trup!... și asta fiindcă cândva, Cineva s-a întrupat, în timp ce împielițatul (pop.) își jeluia iluzoria împărăție...
Anca Stanciu
Deci e de bine că nu mai sunt împielițat, ci despielițat. Slavă Domnului! Bun comentariul, teologic chiar! Bine că aveam un trup, și încă mai puteam face pocăință!
Ecaterina
Am citit poezia ta și am avut în fața ochilor pictura lui Munch... ...eu eram „Țipătul” lui Munch atunci când te-am văzut „dârdâind” pe malul râului și lingându-ți... „rana vieții”...
Ana Banica
de vis de suflet de poveste!
Cosmina
Pe mine m-a rupt în bucăți.