Este târziu în noapte și corpul refuză să se odihnească. Sufletul se zbate secătuit și nu poate să se plece spre Hristos. Privesc în mine cu o neputință surdă... Doamne, ce greu este de dus această goliciune! Mi-e dor de Tine, Doamne. Simt! Mă simt. Este cumva o privire din afară, o oglindire. Cum poate să doară așa când, de fapt, nu te doare nimic fizic? Dacă m-ar întreba cineva: „De ce suferi? Ce te doare?”, nu știu ce i-aș răspunde.
Jenica, oare acesta e sufletul? Cel ce schimbă și preschimbă ființa? Oare am înnebunit? Vorbesc cu mine despre mine! Mi-e cumplit de greu, pentru că nu-mi pot aminti cum era înainte. Știu că nu era așa, dar mintea nu poate să contureze acel „altfel”. Ceea ce știu cu certitudine este că lipsește acum. Oare pentru că e ceva ce nu este din mine? Ceva ce nu pot controla sau păstra? Mi-e teamă. Doamne, Te rog lasă-mă să rămân lângă Tine. Rămâi în inima mea. Nu mai vreau să mă plâng Ție. Inima mea plânge Ție! Tu știi deja toate, a Ta sunt! Fără Tine nu există viață. Adâncul adâncului îmi șoptește că ești aici. Că nu ai plecat niciodată, dar eu am murit. Adierea, bucuria, zâmbetul ce țâșnește dinlăuntru spre afară s-au ascuns. Doamne, moartă sunt de nu mă vei învia... Vino!
Mă așez în fața icoanei Tale. Tac și plâng. Altceva ce pot face dacă nu a mă tângui? Pe mine mă plâng, îmi deplâng ființa goală. Nu știu sursa acestor lacrimi, căci din uscăciune cum poate izvorî ceva? Le simt pe obraz, dar nu sunt ale mele. Străine sunt de mine. Oare cum am ajuns aici? Pe ce cărare am pierdut bucuria? Mi-e dor. Mă usuc. Mor precum o plantă fără apă. Vino, adierea mea! Pentru rugăciunile părintelui meu duhovnic, vino! Cum, Doamne, pot să iubesc și totuși să mă simt singură pe lume? Cele două firi se zbat, încă luptă. Se luptă. Cu greu încerc să rostesc „Doamne Iisuse...”. Cum pot simți atâta goliciune când nimic nu s-a schimbat în jurul meu? Aceleași sunt toate, și totuși simt cum ceva în mine a murit.
Jenica Gavrilă
Fotografie de M.Emin Bilir / pexels.com