Ca pentru o înmormântare sunt pregătit, cămașa lungă și albă, mirosind a balsam industrial, aseptic, RMN-ul sforăind leneș - un sicriu alb, feciorelnic -, apoi cele două asistente șoșotesc ceva privindu-mă pe furiș, cum să mă ia, cum să-mi spună, vine aia înaltă cu ochii de migdală coaptă și-mi zice jenată puțin, știți, s-ar putea să nu vă simțiți confortabil, e un spațiu puțin mai îngust, îmi vine pe buze să-i zic că sunt speolog, că dorm adesea într-o cutie de chibrituri cu picioarele împletite după urechi, îmi amintesc când m-am blocat în Sistemul Mezei, îmi rămăsese casca în strâmtoarea galeriei și mi-am extras capul din cască cum scoți o varză dintr-un butoi, apoi ne-am pus toți pe-un râs isteric, decompresiv, privind casca aia încastrată în geologic, dar tac, visez o țară a liniștii și înot spre ea cu fiecare zi care trece, vreau să-mi cultiv tăcerile cum cultivă unii ceapă prin solarii, totuși, zice migdalata, o să aveți în palmă un buton de panică, important e să nu vă mișcați, să stați ca o statuie dar fără încordări inutile, dau din cap ascultător, în timp ce îmi așez cămașa aia (un soi de stihar medical, cu șnururi în loc de nasturi, ca la veșmintele clericale) îmi văd fulgerător trupul într-o oglindă de pe perete, cicatricile de pe umărul stâng, făcute de cureaua de piele a mitralierei, atunci, în aplicația aia feroce în care am băut apă din scorbură de fag, o să mor cu ele pe umăr, când o să-mi facă vizita medicală pentru admiterea în paradis, îngerii sanitari își vor plimba degetele de pene peste cicatricile alea și-o să-și noteze în fișă stagiu militar satisfăcut, pistol mitralieră Kalașnikov, notat,
apoi intru în sicriul ăla alb, o lumină turcoaz îmi îmbracă picioarele reci și din căști mi se revarsă concertul de la Koln al lui Keith Jarrett, Das Konzert, cum îi spun jazzmanii, unicul, irepetabilul și abisalul concert, mi-au cerut muzica preferată pe un chestionar și io-te, e în căști, zâmbesc nițel transportat de surpriză și apoi, ghemuit cuminte în spatele pleoapelor prin care trece lumina aia turcoaz ca printr-o perdea într-o dimineață de vară, stau indecis încotro, încotro s-o iau în timpul ăsta, să visez ultimul munte, să-mi visez plecarea, ziua aia în care îmi voi împacheta două sandviciuri în rucsacul albastru și patrafirul de pânză de sac, patrafirul davidian, și-o să plec spre soare răsare măsurând lumea sub sandalele mele albastre, e în psalmii lui David o expresie, spre Idumeea am aruncat încălțămintea mea, mitropolitul Bartolomeu a diortosit expresia cu un curaj de aventurier care traversează oceane, spre Idumeea am aruncat sandaua mea, sandaua e mai mult decât încălțămintea, cum e sufletul desculț de mândrie opus orgoliilor lumii în care respiră, mă răzgândesc repede și-o iau înapoi spre copilărie, zumzăie RMN-ul în jurul meu ca un stup de albine nervoase, sunt departe deja, doar corpul meu în cămașa albă, nemișcat, mort și viu deodată, eu sunt departe, în nări îmi curg mirosurile algelor putrede de pe stâncile sarmatice dintre 2 Mai și Vamă și ziua aia în care unchiul Petre mi-a dat voie să dorm afară, în cortul lui, sub caisul din grădină, mirosul lumânării și cartea aia de-o citeam, pe unde-o fi cartea aia, apoi ziua aia unică, stăteam deja de o săptămână singur pe malul mării, avem vreo 16 ani, nu văzusem de trei zile suflet de om, dormeam ghemuit în sacul de dormit, mâncam scoici, pește și crustacee, pe vremea aia era în mare o algă comestibilă, salata de mare, singura digerabilă, uneori mai întindeam pe o coajă de pâine uscată ficat de rapană, doar cărțile să nu mi se sfârșească, doar cărțile, stăteam întins pe stânca mea și deodată am văzut-o, poate ceva mai mică decât mine, poate de vârsta mea, părul lung peste pielea foarte bronzată, desculță, pășea atentă printre scoici și calcare sfărâmate de furtunile din iarnă și chiar când a trecut prin dreptul meu a ridicat deodată privirea, s-a oprit, ni s-au lipit ochii câteva secunde, apoi mi-a zâmbit curat, mi-a făcut un semn cu mâna și-a plecat mai departe, n-am mai văzut-o vreodată dar ziua aia a fost o naștere de lume nouă, intuisem că pot fi iubit și că iubirea mă va mântui, sper că s-a măritat bine, că a făcut medicina și vindecă bolnavi care nu se iartă prin spitale albe, că dintre copiii ei unul suferă de-o stranie sete de ducă, poartă sandale și doarme pe mochetă, visând mari plecări și reveniri glorioase, apoi din nou sunt în curtea din Mangalia, în spatele celor două coloane dorice de la intrare, țâșnește apa din cișmea despletită și gălăgioasă și mamaia din chioșcul de sub dud, strigând la noi, Crin și Tunai, opriți cișmeaua aia, ghiaurilor, luați plasa aia din cui și mergeți la mare după midii că e gata imediat pilaful, fierbea câte un cazan de orez și arunca acolo câteva brațe de scoici spălate primar la cișmea, midiile erau carnea săracului, mereu gratis și mereu la îndemână, ne hrănea Desculțul cu puțin și îndestul, și vai cât de sărac am devenit când n-am mai mers să mă scufund după scoici, cât de sărac sunt azi, și după ce închid cișmeaua aia se face liniște și deodată asistenta cu ochii de migdală crudă desfăcându-mi ochelarii, gata, domnule Theodorescu, a fost foarte bine, foarte bine ați stat nemișcat, sunteți un bun răbdător, vă mulțumesc,
nu, domnișoară, eu vă mulțumesc, știți, uitasem cișmeaua aia deschisă și curgea apa de jumătate de secol, acum se poate odihni și mamaia, teribil o mai enervează risipa de apă, se uită asistenta lung și mă dau jos ca un înviat de pe o targă mortuară, în giulgiu alb de Lazăr postmodernist.
Rezultatele vă vor fi comunicate în câteva zile, o zi bună! O zi bună!
Post scriptum: regret că am creat impresia că experiența RMN ar fi proaspătă. E ceva mai veche, între timp, cicatrizată fără urmări. Asistenta cu ochii de migdală mi-a transmis rezultatele și medicul imagist a stabilit că voi trăi mai mult decât străbunica. L-am informat că străbunica a trăit 104 ani și nu și-a retras opinia. Sunt bine. Sunt sănătos, slavă lui Dumnezeu, și râvnesc ziua în care, dacă n-aș fi, aș spune cu inimă la fel de curată slavă lui Dumnezeu, nu Doamne ferește.
Postarea a fost generată de vestea că un suflet drag mie a intrat în sicriul alb frumos luminat. E în așteptarea rezultatului. Am vrut să încurajez; adevărul pur, dezbrăcat de orice volută speculativă, e că experiența RMN a fost, pentru mine, o moarte și-o înviere. O călătorie în timp și-un act de contemplație răscolitoare. Alergăm prea mult; doamna Ludoșanu are dreptate, e (și) o metaforă aici, o simbolistică. Uneori Domnul Desculț ne cere un concediu contemplativ. Ce facem noi în concediu? Rupem schiurile prin stațiuni, stăm în apă caldă și salmastră, ieșim la restaurant sau înotăm în ape simpatic-transparente. El ne cere un concediu de tăcere. De întoarcere spre sine. Liniște, regăsire, mai multă rugăciune, mai puțin telefon, televizor spre zero sau chiar complet, căci dacă mâine Groenlanda va fi stat american, zbaterea noastră nu va schimba azi asta.
Vă doresc tuturor un an cu pace, cu blândețe, un an cu memorie, un an despre care, bătrâni fiind și amintindu-ne, să ni se întindă pe fețe un zâmbet complice și nedefinit. Suntem vâslași pe galera propriei noastre vieți, asta nu o vom schimba. Putem schimba însă felul în care privim, pe hubloul îngust, frumusețea vieții noastre.
Cândva, în secolul trecut, fiind student la teologie, făceam practică agricolă. Într-o zi am fost însoțiți de profesorul Ioan Mihălțan, ceva mai târziu episcop al Oradiei. Am debarcat pe câmpul de luptă, vreo patru autobuze de studenți teologi, puși pe treabă. În stânga profesorului, șeful de an, afabil și explicativ, îi arăta tarlalele și cât urma să lucrăm până la ora 16, când încetam „bătălia agricolă”. Mi-a rămas pe inimă felul curat în care bătrânul profesor se mira, se entuziasma, cum domle, ajungem noi cu culesul până acolo? Extraordinar! Și cum domle, o să urce pe aici tractoarele? Extraordinaaaar! Se mira dumnezeiește de tot, copilărește, curat. L-am privit lung, eram la a zecea zi de muncă pe câmpul ăla și mă săturasem, aveam mâinile crăpate și-un sentiment apăsător de nedreptate, Tata spunea mereu acasă că așa se duce țara pe râpă, pentru că studenții, în loc să învețe, culegeau roadele de pe câmp, țăranii, în loc să lucreze câmpul, fugeau la oraș să primească apartamente și să devină muncitori necalificați, și uite-așa începe marasmul. În fața apatiei mele doctrinare, hrănită ideologic de un tată antibolșevic, observam la părintele Mihălțan un entuziasm de copil scos la joacă în curtea propriei sale vieți.
Când ne pierdem entuziasmul, ni se fosilizează bucuria și se face piatră rece.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu
Fotografie de Oliver Morgan Media / pexels.com