Paștile sufletului meu

Există în memoria fiecăruia dintre noi un „acasă” care nu are legătură cu o adresă poștală, ci cu o stare a sufletului. Pentru mine, acest „acasă” miroase a povești spuse de bunicii mei, a cozonac proaspăt frământat în copaie de lemn, a coji de ceapă fierte și a cetină de brad umedă, de pe potecile Apusenilor.

Când închid ochii și mă gândesc la Paștile copilăriei, mă văd din nou mică, de vreo zece ani, croindu-mi drum prin întuneric spre biserica din sat. Pe atunci, distanțele nu se măsurau în kilometri, ci în pași făcuți cu grijă pe dealuri, dintr-un cătun în altul, care treceau pe nesimțite, fiindcă povesteam câte-n lună și-n stele unii cu alții. Că mergeam douăzeci de minute sau o oră prin pădure până la mănăstire, oboseala nu exista. Exista doar o nerăbdare mută, o „vânătoare” de sfințenie, pe care o simțeam vibrând în aerul rece de munte.

Bunica mea avea o rapiditate care mă lăsa mereu mască. Între pregătirile materiale – vopsitul ouălor cu frunze culese de noi din luncă și frământatul nesfârșit al aluatului în care ne mai „uitam” și noi degetele cu poftă – și cele duhovnicești, ea părea să plutească. De la cele douăsprezece Evanghelii de joi până la Prohodul de vineri, emoția devenea aproape palpabilă. Noi, nepoții, o urmam la slujbe ca niște mielușei. Ne plăcea să o auzim cântând în biserică și să ne jucăm cu ceilalți copii.

Dar momentul culminant, cel care mi-a rămas întipărit pe retină ca o icoană vie, era chemarea preotului: „Veniți de luați Lumină!”. În acel tăvălug de bucurie, când întunericul nopții era înghițit de sute de sclipiri, simțeam o comuniune pe care lumea de azi pare s-o fi uitat. Înconjuram biserica de trei ori, cu lumânările aprinse, cântând din toți rărunchii: „Hristos a înviat!”. Fețele tuturor străluceau nu doar de la flacăra lămpii, ci de la o lumină care venea dinlăuntru.

Sigur, cu mintea de copil, slujba lungă ce urma era o adevărată nevoință! Mă plimbam pe sub scaunele bisericii, admiram iile brodate cu migală și șopteam tot felul de secrete cu ceilalți copii. Afară nu îndrăzneam să ieșim singuri – pădurea ne privea tăcută și ne era frică –, așa că rămâneam la adăpostul rugăciunii. Iar după slujbă, la mormintele celor dragi, puneam lumini și vorbeam despre ei ca și cum ar fi fost la masă cu noi. Pentru că, de fapt, chiar erau. Mereu mi-a plăcut să știu cum a fost viața străbunilor mei și ce fel de oameni au fost.

După săptămâni de fasole, cartofi și varză, oul roșu și cozonacul mâncate de dimineață, în prag, aveau gust de Rai. Îmi amintesc și acum misiunea aproape sacră de a păzi flacăra lumânării până acasă, pe drumul de întoarcere prin pădure. Era ca și cum Îl duceam pe Dumnezeu de mână prin întuneric. Doamne, ce emoții dădeau năvală atunci în sufletul meu!

În prima zi de Paști, bucuria era deplină. Era o Liturghie după Liturghie. Bunicul („Bubu”) făcea semnul crucii peste pâine, bunica punea flori de primăvară pe masă, iar noi, gătiți în haine noi, ne simțeam stăpânii lumii. În Apuseni nu aveam pasca tradițională, dar aveam cozonaci uriași și prăjituri simple, făcute cu multă dragoste. Și, desigur, „paștile” sau „păștițele” – acele cubulețe de pâine cu vin pe care le luam cu atâta evlavie în fiecare dimineață, convinsă fiind, până pe la 18 de ani, că sunt chiar Sfânta Împărtășanie…

Amintirile se împletesc și cu cele de la poalele Parângului, de la bunicii din zona momârlanilor, unde bărbații, în a doua zi de Paști, găteau la ceaune mari, în curtea bisericii, ciorbă de oaie și pasat pentru pomana celor adormiți. O lecție despre generozitate și despre faptul că nimeni nu este lăsat singur în zi de sărbătoare.

Astăzi, mamă fiind, încerc să le dau copiilor mei nu doar haine noi, ci acea stare de comuniune. Îmi doresc să nu ne îngropăm în mii de feluri de mâncare și griji cotidiene care fură din bucuria Învierii. Sunt deja mai bine de zece ani de când prefer o masă mai simplă, dar un suflet mai „îmbuibat” de Domnul. Vreau să mă opresc din alergare și să mă bucur, pur și simplu, de întâlnirea cu Hristos cel Înviat.

Vă doresc și vouă ca lumina din noaptea sfântă să nu rămână doar pe fitilul lumânării, ci să vă rescrie inima și să puneți început bun.

Hristos a înviat!

Andreea Macra

Fotografie de Simona Andrușcă