Paștele din inima mea

Paștele din inima mea este toată emoția sfântă pe care am trăit-o din copilărie și până acum în preajma sărbătorii Învierii Domnului. Anul acesta, în acest început de primăvară am simțit-o și mai vie, de parcă eram din nou copilul ce trăiește bucuria Paștelui în comuniune cu întreaga natură.

În mintea mea s-au strecurat amintiri asemenea unor raze de lumină. Frunzulițele colorate în verde crud ale zambilelor și lalelelor, ieșind timid din întunericul pământului pentru a se bucura de lumina binefăcătoare a soarelui, m-au dus din nou către copilul ce simțea pregustarea Raiului în preajma sărbătorii Învierii. Mă vedeam din nou pășind pe drumul pietruit ce ducea către poarta din curtea casei părintești, condusă de zambilele mov și narcisele galbene care, ca niște bune prietene, înfloreau împreună, parcă tot șoptind între ele despre bucuria ce le făcea să strălucească atât de frumos. Mireasma lor mă urca la cer! Apropiindu-mă de poartă, în partea stângă mă întâmpina grădinița cu lalele roșii și galbene, delicatele mele, cu parfumul lor ce-mi înnobila sufletul.

Dar prima mea amintire de Paște îmi va rămâne în suflet toată viața. Aveam în jur de trei-patru ani, țineam în mânuță lumânarea aprinsă de la slujba de Înviere și mergeam spre casă împreună cu părinții, fratele mai mare și câțiva prieteni de familie. Locuiam în București pe atunci. Îmi amintesc chipurile celor din jurul meu luminate și ele cu lumina Învierii care se aplecau, iar și iar, să-și aprindă lumânările de la mine, pentru că eu eram singura căreia lumânarea nu i se stingea. Toți ne minunam de acest lucru!

Însă cea mai mare parte a bucuriei Marii Sărbători am trăit-o într-un sătuc de pe marginea râului Buzău, cu pădurea-i plină de farmec ce mi-a înseninat copilăria. Un sătuc care, cu mulți ani în urmă, fusese domeniul unui prinț și-al unei prințese, iar biserica, dragă și mândră, monument istoric, este construită de ei. O biserică veche, cu picturi deosebite... Multe amintiri din preajma Paștelui, pline de emoție sfântă, mă leagă de acest sătuc. Parcă mă văd culegând cu mare bucurie tot felul de frunzulițe de pe marginea drumului, ca să i le duc mamei pentru a vopsi ouă cu model. Tare încântată eram de acele ouă!

Mirosul de tămâie... Ce pace, bucurie și lumină aveam când bunica tămâia bucatele ce urmau a fi împărțite celor dragi în ziua de Paște! Eu eram cea care ducea aceste bucate vecinilor, celor șase perechi de fini ai bunicii și celor două perechi ai părinților mei. Străbăteam satul îmbrăcată de sărbătoare cu cea mai frumoasă rochiță și cei mai frumoși pantofi care, de cele mai multe ori, nu erau noi, cum se obișnuia de Paște, pentru că părinții noștri nu își permiteau să ne cumpere la fiecare praznic alte haine. Dar nu conta, tot eram fericită! Sufletul îmi era îmbrăcat în nobile și adevărate straie de sărbătoare!

Pașii mei mici, de copil, cutreierau drumurile de țară de la un capăt la celălalt al satului pentru a împărți bucatele, modeste, de altfel, pregătite de bunica și mama. Asta după ce dimineața, cum ne trezeam, mâncam din pasca adusă de bunicul de la biserică, ne spălam pe ochi cu apa în care se afla un ou roșu, ca să fim rumeni și sănătoși întreg anul, iar mai apoi ne bucuram la micul dejun cu ouă roșii și drob.

În copilărie, la biserică mergeam doar în noaptea de Înviere împreună cu părinții. Această sărbătoare îmi umplea sufletul de bucurie sfântă. Am fost foarte tristă într-un an când părinții mei nu au putut să mă ducă la biserică de Paște, am plâns tot timpul cât au bătut clopotele la miezul nopții. Mai târziu, în adolescență, când puteam merge singură la slujbe, am descoperit și bucuria Deniilor, și mai ales bucuria Prohodului ‒ căci eu așa simt și acum Prohodul, plin de bucurie, doar că acum, înțelegând mai profund Ortodoxia, simt și durere... Cum, de altfel, este și trăirea autentică ortodoxă: durere profundă amestecată cu bucurie din cer! Mă bucuram că, în sfârșit, am crescut și pot merge singură în locul unde inima își dorea cu ardoare să fie: la biserică!

Cu adevărat, noaptea de Înviere încununa toată această perioadă din preajma Paștelui. În satul unde am copilărit, oamenii care veneau la slujbă ‒ și venea aproape întreg satul! ‒ mergeau cu lumânările aprinse de la biserică spre cimitir, pe un drum de vreo trei kilometri. Sfânta Lumină ajungea și la cei adormiți, unde se cânta „Hristos a înviat!”. Toată ființa mea era scăldată în bucuria Învierii Domnului, bucurie pe care o trăiam în comuniune cu grupul de sute de oameni, pe al căror chip se revărsa lumina sfântă a sărbătorii. Cei văzuți, mai buni sau mai răi, mai albi ori mai închiși la culoare, purtau pe chip toți aceeași seninătate de Rai... Pe drumul până la cimitir iarăși se cânta „Hristos a înviat!”, iar acolo, printre mormintele mângâiate și luminate de lumânările aduse cu dragoste de rudele celor adormiți, printre bocete, tot bucuria era cea biruitoare în inima mea.

Doamne, ce emoție! Mi-e dor, mi-e tare dor de toate acestea! Mi-e dor de copilul care am fost! Dar... emoția aceea nu a murit. La fel mă bucur de fiecare dată în noaptea de Înviere. Lumina lumânării de la slujbă poartă în ea trăiri de Rai pentru mine.

Cam aceasta ar fi amintirea Paștelui din inima mea, dar nu pot să nu pomenesc și marele dar pe care l-am primit tot într-o zi de Paște, în adolescență... O lumină vie, un suflet ce a apărut în viața mea asemnea unei lumânări din noaptea de Înviere: soțul meu care, în cele mai grele încercări, a rămas alături de mine și mi-a luminat calea asemnea unei lumânări din noaptea Învierii! El a ajutat inima mea să înflorească. Iar cei doi copii ai noștri întregesc această lumină, și sufletul meu poate zbura și mai sus datorită lor.

Inima mi se revarsă de emoția sfântă a Paștelui... Sunt fericită și Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru acest mare dar!

Maria

Fotografie de Simona Andrușcă