De Sfintele Paști era așa o bucurie!
Eram un cartier întreg de copii. Și mai ales adolescenții îl ajutau pe părintele cu tot ce mai era nevoie pentru biserică. Într-un an am văzut gașca celor mari împreună cu părintele cum intrau în curtea bisericii cu o lădiță mare, din răchită, cu capac, în care trebuiau să se pună punguțele cu „paști”. Am fugit spre ei, pentru că-mi doream taaare mult să intru în bucuria lor. Părintele era așa de bun și drag... M-au pus în lădiță și m-au dus până la biserică!
Într-un an am căutat să văd cum îl chema pe părintele care slujea în anul în care am fost botezată ‒ și știți ceva? Pe toți îi chema Ion! Acum îl pomenesc „Ion, părintele care m-a botezat”... știe Domnul.
Îmi pare însă taaare rău că, la un moment dat, aveam o „prietenă” și, când mergeam la biserică, deranjam slujbele râzând. Of, Doamne, cât i-am necăjit pe cei din jur, dar cât s-o fi necăjit și părintele!
* * *
Mi-e dor de sfinți. Mi-e dor de credința de dinainte, puternică și simplă și prezentă, a bunicilor și străbunicilor de prin cărți. Mi-e dor de tradiția adevărată, nu de cea compusă din multe locuri, în zilele noastre. Mi-e dor de frumosul în mănăstiri, de psaltică, de simplitate. Mi-e dor de frumosul trăit, și deloc nu mi-e dor de urâtul trăit.
Credința am preluat-o de la mama. Îmi aduc aminte de o icoană a Sfântului Nicolae, cred că era singura din casă. Nu-mi pot aduce aminte de alta. La bunici, Dumnezeu să-i ierte, n-am văzut nimic despre credință. Dar știu că Sfântul Ierarh Nicolae ne-a ferit de incendiu pe mine și fratele meu. Eram copilandri, iar eu aprinsesem o lumânare și-o pusesem pe lada de la capătul patului. Mama a ajuns de la serviciu tocmai la timp ca să poată stinge focul. Lada luase foc, iar noi dormeam...
Cred că n-am mai mers la biserică pentru că mama nu a mai avut timp să vină cu noi. Nici nu-mi pot închipui cum a putut sa ne crească curați, călcați și hrăniți, muncind în trei schimburi.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, din cele prin care am trecut, am învățat să-i înțeleg uneori pe oameni. Spun „uneori”, pentru că nu am tot timpul puterea sufletească de a înțelege, nu pot pune tot timpul gândul cel bun. Îi pot înțelege cumva pe cei care au căzut la fel ca mine, care au luat decizii proaste la fel ca mine ca mine, care au trecut prin aceleași greutăți.
Iar ca să pun gândul bun, am nevoie de putere duhovnicească, și nu am. Dar îmi ajută Dumnezeu și-mi aduce aminte: „Vezi ca și tu ai făcut la fel!”.
Anastasia
Fotografie de Leyla Kılıç / pexels.com