Părintele Varnava Iankos
Sfântul Apostol Pavel, vrând să arate însușirile omului duhovnicesc și cum se vădește acest lucru în faptă, ne vorbește despre milostenie, spunând că „cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va și secera” (II Corinteni 9:6). Și mai spune că milostenia nu trebuie făcută din pricina vreunei nevoi, nici din vreo constrângere interioară, ci în mod liber. Și ce mai spune? Că „Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună” (II Corinteni 9:7). Adică ne înfățișează trăsăturile caracteristice ale omului în Hristos.
Ce înseamnă că „cel ce dă cu zgârcenie, cu zgârcenie va și secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va și secera”? Iar cel ce seamănă, dar sămânța este călcată în picioare, aparent suferă o pierdere, însă în esență, acest lucru aduce roadă. Când dă cineva celui în nevoie, pare că se lipsește de ceva, dar în realitate se îmbogățește duhovnicește înlăuntrul său, primește binecuvântările lui Domnului și trăiește ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cine îi miluiește pe săraci, acela Îl împrumută pe Dumnezeu”. Dar nu în sens magic, adică: dau, ca să-mi asigur o răsplată mai mare de la Dumnezeu. Ci este modul firesc de manifestare al omului care și-a deschis inima cu bună știință.
Dar nici pe cel ce nu dă, Dumnezeu nu-l pedepsește; Dumnezeu nu-l pedesește nici pe cel ce nu dă cu bucurie. E foarte simplu: omul care nu vede că bucuria vine din a da, și nu are această experiență a dăruirii, pentru că nu a gustat dragostea Domnului, simte că e meschin, mic la suflet. Dumnezeu nu lucrează în chip legalist: „Dacă-mi dai, îți dau; dacă nu-mi dai, nu-ți dau” sau: „Dă cum se cuvine, ca să-ți dau și eu la fel”. Însă omul care conștientizează că viața lui e celălalt, omul care a înțeles că Dumnezeu e o vistierie de dragoste și milostivire, omul care a gustat din bucuria aceasta a comuniunii cu Dumnezeu, nu se poate purta altfel decât așa. E firescul lui.
În esență, Sfântul Apostol Pavel ne oferă câteva trăsături care ne ajută să vedem starea în care ne aflăm. Așadar, cine dă cu părere de rău, cu gândul că are ceva de pierdut, cine se simte rănit, nedreptățit, temător, nesigur, acela trăiește încă de aici iadul. Care iad? Al neînțelegerii că celălalt nu e amenințarea și iadul lui, ci e viața lui. Să dăm altora, dar nu de frică, nu din calcule, nu din planuri, ci cu bucurie, independent de cum se poartă celălalt față de mine. Asta înseamnă libertate duhovnicească, formare și mod de viață duhovnicesc.
Aproapele nu este un prilejsă primesc, ci să dăruiesc
Lucrurile duhovnicești, lucrurile lui Dumnezeu, cuvântul evanghelic nu pot fi puse în cutiuțe și calculate matematic. Sunt cu totul duhovnicești. Cuvântul lui Dumnezeu făurește o conștiință, formează un suflet liber. Libertatea înseamnă să pot iubi în absolut orice condiții. Omul care are dragoste, omul plin de eros dumnezeiesc nu ia nimic în calcul, nu-și face socoteli, nu-și face planuri. Și nu dă ca să ia în schimb Raiul, pentru că Raiul său înseamnă a dărui. Această libertate și mărinimie pe care o trăim în Biserica Ortodoxă nu poate fi găsită în altă parte cu ușurință. Noi socotim aceste lucruri ca pe ceva normal, de la sine înțeles. Dar de ce? Pentru că creștinul ortodox are o viață lăuntrică. El a priceput că în inima lui se află comoara − și comoara aceasta este puterea de a mă încredința iubirii Domnului și de a mă preda acestei iubiri. E trăirea acestei comuniuni dumnezeiești.
Când, în mocirla mea, în iadul meu, în ratarea meu, în fărădelegile mele, simt că Dumnezeu mă primește necondiționat, nici eu nu pot fi altfel. Nu pot să merg pe calcule omenești, nu pot să țin minte că tu mi-ai făcut cutare lucru. Măi omule, ai simțit o astfel de libertate când, în mocirla ta, în iadul tău, Dumnezeu a coborât și te-a luat pe brațe − iar tu te poți purta altfel cu ceilalți?... Îngăduința nu se predă la școală, ci e trăirea dragostei lui Dumnezeu. Nu e vorba de nicio constrângere, ci e o lucrare firească a omului.
Acestea sunt semnele omului duhovnicesc sănătos, ale omului izbăvit: nu-l simte pe celălalt ca pe o amenințare, nici ca pe un dușman, nici nu-și face calcule omenești [cum să dobândească mai mult]. Aproapele nu este un prilej de exploatare, ci un prilej de relaționare. Nu este un prilej să primesc, ci să dăruiesc. „Mai fericit este e da decât a lua” (Fapte 20:35). Și nu se referă doar la faptele concrete de milostenie − desigur că și acestea sunt foarte importante −, ci îndeosebi e vorba de milostenia duhovnicească: de a-ți păsa de starea celuilalt. Nu doar de ai tăi, ci și de ceilalți. Nu doar de cei din Biserică, ci și de cei din afara ei. Nu doar de cei cu care ești de acord, ci și de cei cu care nu ești. Să-ți pese de celălalt, să vrei să-l vezi bucuros. Și poți avea și tu experiența aceasta dacă ai trecut prin întristare, și acolo te-a oblojit dragostea Domnului.
Cea mai bună predicăpe care o ținem lumii
Acest mesaj este mântuitor: în Biserică nu suntem „cineva” − suntem pierduți, dar ne-am încredințat iubirii dumnezeiești și credem în posibilitățile acestei iubiri. Propovăduirea Bisericii în lume nu înseamnă teorii înalte. E ușor, de pildă, să ieși în stradă și să militezi pentru „ideile Bisericii”. Dar trebuie să vezi o Biserică ce are o astfel de îmbrățișare, o astfel de dăruire, fără condiții preliminare. Nu faci ceva ca să ajungi în Rai. De ce? Pentru că în Biserică guști deja Raiul.
În Biserica Ortodoxă, spre deosebire de catolici, faptele bune nu sunt o condiție preliminară pentru mântuire, ci rodul mântuirii. Nu fac un anume lucru ca să mă mântuiesc. Ci pentru că mă simt mântuit, de aceea îl fac. Și Cine este mântuirea? Hristos! Iar lucrul acesta are o altă valoare morală. Dacă fac o faptă bună ca să ajung în Rai, atunci înseamnă că mă folosesc de celălalt ca să ajung în Rai. Nu! Ci Raiul înseamnă un Dumnezeu Care mă iubește necondiționat, iar eu vreau să împărtășesc această bucurie [a dragostei lui Dumnezeu] cu ceilalți. De ce? Pentru că nu pot trăi altfel. Este oxigenul ființei mele! Aceasta este cea mai bună predică pe care o ținem lumii care trăiește în însingurare și în necazuri, în individualismul ei egoist.
Așadar, ceea ce subliniază Sfântul Apostol Pavel este o propunere de viețuire. Spune că acela care se teme să nu piardă, acela care „dă cu zgârcenie” nu va primi nimic. Iar acela care dăruiește fără să-l intereseze consecințele, validarea proprie, acceptarea și purtarea celorlalți, acela este omul iubirii. Și nu o face din vreo constrângere, lipsă sau nevoie, ci din libertate lăuntrică.
Traducere de Monahia Agatha
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!