„Până și cel mai rău om are într-însul un sâmbure de bine”

Părintele Varnava Iankos

„Până și cel mai rău om are într-însulun sâmbure de bine”. Ce expresie, nu-i așa?! Părintele Anania Kustenis era scurt la vorbă, iar dacă nu auzeai ce ți-a spus, nu-ți mai repeta. Îți zicea: „Prostănacule, fii mai atent!”. Prin felul lui de-a fi, se remarca printr-o tendință de-a se coborî pe sine, de-a micșora imaginea așa-zisului „mare duhovnic”, în jurul căruia mulți aleargă și-l ridică în slăvi. Pentru că e o harismă să poți să-ți dărâmi propria imagine. E o harismă să nu te faci „guru” duhovnicesc, ci să-i călăuzești pe oameni spre Hristos. Nu în sensul de a-i povățui, ci de a-i inspira. Și când îi inspiri? Atunci când nu mai exiști tu, ci există numai Hristos [în legătura duhovnicească]. Și Părintele își formase acest ethos, de aceea se purta așa.

Să știm, așadar, că întotdeauna „până și cel mai rău om are într-însul un sâmbure de bine”. Noi vedem la exterior, judecăm, dăm note. Dar adevărul adevărat este că tocmai acesta este simptomul stării noastre de cădere: faptul că întotdeauna găsim răul în orice. Vedem urâțenia, după cum spunea Sfântul Paisie: „Musca umblă după necurății, iar albina, după polen”. Ce alegem să fim: muscă sau albină? Noi mergem și scormonim, având o mare pricepere în a scoate în evidență sluțenia. Poate tocmai pentru că ceva asemănător se află în lăuntrul nostru. Sfântul Isaac Sirul nu spune la întâmplare că „Celor buni, toate le sunt bune”. E vorba de felul cum vedem lucrurile, de intenția și de dispoziția noastră. Dacă Duhul Sfânt sălășluiește în noi, atunci suntem într-o stare de rugăciune și avem altă privire, altă optică asupra lucrurilor.

Prin urmare, dacă vedem în noi, în lume, în Biserică, ieșind în evidență răul și fiind pus la index, să nu considerați cumva că lucrul acesta este duhovnicesc. Nu! Omul lui Dumnezeu trece cu vederea răul și accentuează mai degrabă binele, dându-și astfel nădejde atât lui, cât și celorlalți.

Dacă are ceva bun într-însul,găsește-l și scoate-l la iveală!

Am citit cândva, într-o omilie a Sfântului Ioan Gură de Aur, despre cazul unui monah care a plecat din mănăstire pentru o femeie. Iar Sfântul îi trimite o scrisoare, sfătuindu-l să-și bage mințile în cap și să se întoarcă în mănăstire. Și-i spune: „Iar dacă tu ți-ai pierdut nădejdea în ceea ce te privește, eu nu mi-am pierdut-o pentru tine”. Ce cuvinte minunate! Te ridică, prin dragostea care izvorăște din ele: „Chiar dacă tu ți-ai pierdut nădejdea, eu nu mi-am pierdut-o în privința ta”.Aceștia sunt oamenii frumoși, oamenii cu har, care au trecut prin multe și și-au învățat lecția, dobândind smerenia.

„Să avem mereu în minte că până și cel mai rău om are într-însul un sâmbure de bine”. Poți să-i afli acel sâmbure de bine? Găsește-l și te folosește! Ia lucrurile bune, nu te preocupa de cele rele ale omului. „Nu-l judeca! Nu-i scoate ochii! Pe cele rele și le știe și singur. Toți îi vorbesc despre ele. Și i-au scos sufletul bietului om!”. Nu ești singurul care i le vede pe cele rele. Toți ceilalți i le-a spus și l-au terminat. Le știe și el. Tu caută acel bine și lasă-l în pace! Acesta este un sfat simplu și practic, un cuvânt duhovnicesc cu o încărcătură tămăduitoare sufletește!

„Scoate-i în evidență binele. Numai binele! Dacă are ceva bun, găsește-l și scoate-l la iveală! Și pe lucrul acela să te concentrezi, subliniindu-l iară și iară, ca binele să se crească!”. De ce crește binele atunci când îl scoți în evidență? Pentru că omul prinde curaj și crede că poate să se îndrepte, își vede valoarea și priceperea, și capătă încredere în sine.

Ce este minciuna și ce este adevărul?

Și iarăși, Sfântul Isaac Sirul spune: „Dacă vezi pe cineva, înclină-te înaintea lui, cazi la picioarele sale, îmbrățișează-l, sărută-l, laudă-l! Amintește-i de darurile și de priceperea pe care le are. Ba chiar și de virtuțile pe care nu le are, spune-i-le și pe acestea! Din mărinimie sufletească, se va sili să le dobândească. Iată ce purtare frumoasă! Poate că o să zică cineva că spunem minciuni. Dar știm noi oare ce este minciuna și ce este adevărul? Sunt foarte relative aceste înțelesuri. Noi credem că minciuna e ceva obiectiv, pe care nu-l spunem în reala sa dimensiune. Dar noi avem minciuna sau adevărul înlăuntrul nostru dacă viața noastră e adevărată sau e mincinoasă. Când suntem în adevăr? Când viața noastră este conformă cu rațiunea pentru care trăim. Și trăim în minciună când viața noastră intră în conflict cu această rațiune. Deci, în esență, toate sunt relative.

„Și scoate-i în evidență binele, ca binele să crească!”. În felul acesta, omul va căpăta altă stare sufletească, va privi lucrurile în altă dimensiune. Așa făceau grecii antici: se concentrau pe bine. Și ce făceau? Exagerau binele, și nu pomeneau răul. Și, dacă totuși era nevoie să-l pomenească, o făceau într-o manieră pozitivă. Iată ce cuvânt extraordinar! „Și, dacă era nevoie să le pomenească pe cele rele, o făceau într-o manieră pozitivă”. Noi, din cauza stresului, a fricii, a necredinței, a zbuciumului lăuntric − atât al nostru, cât și al celorlalți − scoatem în evidență răul, ca să ne apărăm pe noi, chipurile, sau pe celălalt de vreo catastrofă. Și astfel ajungem un oracol prezicător de rele. Sau ne facem judecătorii lumii. Și ne amețim de cap, ne urâțim, dar îl urâțim și pe celălalt. Și nu avem dragostea și discernământul de a vorbi într-o manieră pozitivă despre cele negative ale aproapelui.

Este foarte important modul în care spunem lucrurile. Același lucru poate fi spus în multe feluri.

Traducere de Monahia Agatha