Părintele Varnava Iankos
E posibil să fiu în Biserică, să mă lupt duhovnicește, să zicem, să mă împărtășesc cu Sfintele Taine, dar să fiu un om dificil. Și să împart oamenii în „creștini” și „necreștini”, „credincioși” și „necredincioși”, neavând flexibilitatea și deschiderea de a mă putea înțelege cu toți și de a găsi ceea ce are fiecare mai bun, scoțându-l în evidență. Adică să fiu anchilozat în viața duhovnicească, nefiind în stare să găsesc moduri de comunicare și puncte de legătură cu fiecare om, ca să pot să fac o punte, cu discreție, între ceea ce am eu diferit și celălalt, fără a-i ține predici, ci transmițându-i nădejdea care vine de la Hristos. Lucrul acesta poate fi săvârșit doar de un om delicat, care are finețe și sensibilitate duhovnicească.
„Ei trec cu vederea” − adică cei ce au o astfel de părere și idee, cum că viața duhovnicească ar însemna doar rugăciune și nimic altceva, iar nu o viață de comuniune cu ceilalți − „ei trec cu vederea ceea ce așteaptă de la ei frații lor”. Adică trec cu vederea faptul că celălalt are o așteptare, dar nu în sensul că ar avea vreo pretenție, ci are o dispoziție de deschidere, o nevoie de comunicare, de conviețuire. „Ei trec cu vederea ceea ce așteaptă de la ei frații lor și rămân închiși în dorul lor dumnezeiesc, în visele lor duhovnicești”. Cât de frumos o spune!
De câte ori handicapul nostru de a socializa, dificultatea noastră de a relaționa cu alții nu ne-a făcut s-o dăm, chipurile, în duhovnicie și sfințenie! Și ne exprimăm niște fantezii despre așteptările noastre duhovnicești, ne arătăm „dorul dumnezeiesc” și „visele noastre duhovnicești”. Facem scenarii despre sporirea noastră duhovnicească, despre harismele duhovnicești pe care le vom dobândi, vorbim de așa-zise „zboruri duhovnicești”, dar aceste lucruri nu sunt autentice, pentru că nu se pot realiza dacă, în practică, nu-l cinstim pe fiecare om și nu intrăm în relație cu el. Adică propriul nostru complex de inferioritate, nesiguranța noastră, neputințele și egoismul nostru le socotim, chipurile, duhovnicie. Înveșmântăm acea neputință personală într-o așa-zisă atitudine duhovnicească și o luăm într-o direcție greșită.
Vedeți de câtă delicatețe și discernământ este nevoie pentru a percepe această diferență? De aceea, nu ar trebui să judecăm după ceea ce vedem, după aparențe, ci, în esență, și după rațiunea cu care se face fiecare lucru în parte.
Un egocentrism absolut
Și Părintele Emilianos continuă: „Visele duhovnicești și dorințele cerești...” − vedeți ce lucru cutremurător spune, care ar putea sminti pe cineva! „Visele duhovnicești și dorințele cerești mărturisesc, de obicei, egoismul nostru”. Eșuăm în lume și în relații, și atunci încercăm să ne refugiem în mintea și în imaginația noastră. Avem o oarecare reușită și, din egocentrism, cerem harisme, câștig duhovnicesc, împlinirea viselor noastre duhovnicești − dar nu din iubire pentru Hristos, ci din propria noastră nevoie de realizare și succes! Cu alte cuvinte, cerem să se facă voia noastră.
Omul cu un astfel de comportament, dacă ar avea familie sau viață socială, ar fi absolut egocentric. Ar vrea ca toți să-i slujească nevoilor personale, dorințelor lui. Căci și acolo are fantezia de a găsi cel mai bun bărbat, cea mai bună femeie, de a avea cei mai buni copii și cel mai bun loc de muncă, ca să se simtă și acolo desăvârșit. Aceasta este expresia unei căderi, a unui narcisism, indiferent de cum se va manifesta − fie în căsătorie, fie la locul de muncă, fie în viața duhovnicească −, în esență, e același lucru, este expresia unui narcisism bolnăvicios, a dispoziției de a sluji egoismului nostru.
„Visele duhovnicești și dorințele cerești mărturisesc, de obicei, egoismul nostru, sărăcia și nepurtarea noastră de grijă în cele duhovnicești”. De ce? Pentru că cine se lenevește să lucreze duhovnicește, cine nu rabdă să-și poarte crucea sa, acela află scăpare în fanteziile sale. Cine nu le face pe cele mici, călătorește cu mintea în pustie, își închipuie că ține posturi aspre, că se nevoiește în peșteri și are vedenii dumnezeiești. Căci pe cât este cineva mai jalnic în practică, în viața sa, pe cât este mai puțin smerit, pe atât este mai închipuit. Nici măcar nu poate mișca o furnicuță de ici-colo, dar în mintea lui L-a și văzut pe Dumnezeu! Se socotește vrednic să-L vadă pe Dumnezeu, iar dacă Dumnezeu nu i se arată, se consideră nedreptățit. Aceasta este expresia absolută a patologiei noastre.
Nu avem dispoziție să răbdăm durerea
Să mergem mai departe. „Visele duhovnicești și dorințele cerești mărturisesc, de obicei, egoismul nostru, sărăcia și lenevirea noastră în cele duhovnicești, o stare de mizerie, o stare de neputință în a-L mărturisi pe Hristos și lipsuri mari în cele cerești”.
Când nu ai dispoziție să mărturisești, să-ți ridici cu răbdare crucea, când nu ești dispus să faci nimic, să pui în practică, ajungi în starea aceasta jalnică pe care o descrie aici Părintele. Ne vom observa pe noi înșine când vom face pași mărunței. Însă, deoarece nu avem răbdare și suntem plini de fantezii, imaginându-ne că suntem în stare de isprăvi grozave, de salturi mari, de nevoințe uriașe, de fapte nemaipomenite, de revelații cutremurătoare, adică multe închipuiri, e pentru că ne lipsește lucrul simplu și de la sine înțeles pe care trebuie să-l facem.
„Acestea arată că nu suntem dispuși să răbdăm durerea, [să facem cea mai mică mișcare,] să ne întindem picioarele, ca să sărim peste groapa cu nisip...”. Nu avem dispoziție pentru nevoință, pentru durere. Și, de fapt, de ce nu putem? Care e durerea? Să mă accept pe mine însumi, să-mi accept eșecul, să-mi accept păcatul, lipsa lui Dumnezeu din viața mea. Și, pentru că nu pot accepta acest lucru, căci e dureros, atunci îmi fac scenarii și am doruri, chipurile, „duhovnicești”.
Traducere de Monahia Agatha
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!