„Cei tari în credință să poarte slăbiciunile celor neputincioși”

Părintele Varnava Iankos

Într-un mod simplu, ni se arată astăzi care sunt însușirile omului duhovnicesc autentic, ale adevăratului creștin, însușiri ce se vădesc în relațiile cu semenii săi. Sfântul Apostol Pavel spune foarte limpede că cei tari în credință sunt aceia care poartă slăbiciunile celor neputincioși, celor mai slabi în credință, și nu fac ceea ce le este lor pe plac, ci își ies din sine, așa cum a făcut Hristos, Care S-a jertfit și S-a răstignit pentru noi [cf. Romani 15:1-3].

Fiecare dintre noi, în funcție de experiența pe care o are, de starea și formarea duhovnicească pe care a dobândit-o, creează atât un fel de a fi, o atitudine duhovnicească, cât și o raportare duhovnicească. Dar, de cele mai multe ori, nu este decât o percepție personală psihologică, iar nu o poziție duhovnicească întemeiată pe cuvântul Evangheliei.

Sfântul Apostol Pavel ne lămurește aceste lucruri astăzi, dacă vrem să vedem cine este omul sănătos duhovnicește, cine are o credință tare cu adevărat. Iar când spunem că un om e tare în credință, nu înseamnă că Îl primește pe Dumnezeu la nivel rațional − ci, prin trăire, credința se întrupează în viața sa, iar el se face cu adevărat purtător al Duhului Sfânt, având drept criteriu al vieții sale cuvântul lui Dumnezeu și voia Sa.

Așadar, putem spune, în cuvinte simple, cine este omul duhovnicesc: acela care e aspru cu sine însuși și îngăduitor cu ceilalți. În viața noastră personală să fim aspri, chiar foarte aspri cu noi înșine, și îngăduitori, chiar foarte îngăduitori cu ceilalți. Această purtare am întâlnit-o la foarte mulți oameni duhovnicești. Omul duhovnicesc, omul sfânt nu te „sufocă” cu sfințenia lui, ci îți arată calea spre Dumnezeu într-un mod lin și discret. Iar tu, dacă vrei, îl urmezi; dacă nu, nu. Este acel om care are o viață tainică personală și, cu discreție, îți pune în lucrare mărinimia.

„Noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi”, să ieșim dintru sine. Noi, pentru că am priceput ceva cu mintea, și arareori din trăire, dorim să-i subjugăm pe ceilalți după viziunea și logica noastră. Atunci când cineva se află departe de Dumnezeu, oare în ce lumină îl vedem? Îl vedem ca pe un potrivnic, ca pe un vrăjmaș, ca pe un străin? Sau ca pe un mădular rănit al Trupului lui Hristos? De cele mai multe ori, fanatismul cu care ne purtăm față de cei ce nu sunt în Biserică ne vădește propria cădere duhovnicească, aceea de a nu fi cu adevărat purtătorii cugetului și duhului lui Dumnezeu.

Asta înseamnă iubirea!

Când omul trăiește în har și are o relație vie cu Dumnezeu, atunci dobândește cu adevărat o inimă simțitoare. Nu simte că cineva Îl poate prigoni pe Dumnezeu, ci, mai degrabă, că omul se prigonește pe sine însuși [cu mâna sa]. Și atunci se roagă cu durere pentru mântuirea întregii lumi. Găsește modul de a se pleca spre neputința aproapelui, de a se pune în locul lui. Omul duhovnicesc nu-și face sieși pe plac, ci își iese din sine și caută să priceapă modul de a fi al celuilalt, înțelegerea lui, posibilitățile lui, cât încape în inima lui, și în felul acesta îl abordează, punând în lucrare harul din el.

În aceasta constă toată răspunderea noastră. Putem stabili relații duhovnicești pline de dragoste dacă avem această înțelegere a lucrurilor și această sensibilitate. Dar cine le are? Acela care a intrat într-o relație personală, autentică cu Hristos. El nu e blocat în anumite canoane, ca să simtă că și-a asigurat mântuirea. Acela care a trăit durerea acestei călătorii se va fi întâlnit în mod real cu Hristos. Iar călătoria aceasta presupune ieșirea din sine: din ceea ce e „standard” în viața noastră, din concepțiile noastre, din virtutea și din păcatul nostru − să ieșim cu totul din noi înșine. Să renunțăm chiar și la logica noastră, să ne facem una cu pământul! Când intrăm în acest proces și inima noastră se golește cu totul, atunci e pregătită să se umple de Dumnezeu. Însă această călătorie ne călăuzește la cunoaștere, ne învață arta acestui război, ne aduce experiență, și astfel ne adâncim în sine, și cunoaștem care sunt cursele, unde se află mângâierea și alinarea, care este modul sigur de a pătrunde pe calea Domnului.

Așadar, atunci când omul se maturizează astfel − și nu se maturizează pentru că ar fi citit aceste lucruri din cărți, ci pentru că a pătimit, și de acolo și-a învățat lecția −, deci când se maturizează astfel, inima lui se eliberează, se deschide și se face toată o îmbrățișare ce-L cuprinde pe Dumnezeu și pe tot omul. Și atunci poate împreună-pătimi cu fiecare om, înțelegându-l, îl poate tâlcui, îl poate citi ca pe-o carte deschisă și-i poate dărui această mângâiere și alinare, îi poate da cuvânt de nădejde, cuvânt viu. Asta înseamnă iubirea!

Nu mă apropii de celălalt prin prisma cărților pe care le-am citit, prin ceea ce am fost învățați, ci prin ceea ce ni s-a descoperit, prin durererea personală născută pe calea întâlnirii cu Hristos. Adică, urmând calea pocăinței și a zdrobirii inimii noastre, ajungem la cunoașterea a tot omul, fie el cunoscut sau necunoscut. Aceasta înseamnă atracția iubirii duhovnicești autentice. Toate celelalte sunt basme, închipuiri, stările noastre meschine pline de complexe.

„Voi, cei puternici,să fiți îngăduitori!”

Acesta este, așadar, îndemnul serios al Sfântului Apostol Pavel: „Voi, cei puternici, care v-ați călit în această luptă, să fiți îngăduitori. Să coborâți acolo unde e celălalt și să-l ridicați cu discreție, cu delicatețe, fară măcar să-și dea seama. Ieșiți din voi înșivă, din modul vostru de-a fi, din obișnuințele voastre, din comoditatea voastră”. Aceasta înseamnă iubire adevărată. O avem? Am avut-o vreodată? Este iubirea creștină, sau vreo altă iubire? Toate celelalte sunt baricade personale ce ne îndreptățesc pe noi înșine, ale omului care nu a gustat încă iubirea dumnezeiască, ci doar trăiește în închipuire. Își închipuie că-L are pe Dumnezeu, pentru că a citit, a ascultat ceva și crede că aceasta este Dumnezeu. Însă realitatea e departe de ceea ce citim și ascultăm. Realitatea înseamnă ceea ce trăim. Și cuvântul evanghelic ne descoperă trăsăturile acestei vieți duhovnicești adevărate. Unul dintre ele este acest cuvânt al Sfântului Apostol Pavel.

Vrem, așadar, să ne vedem cu adevărat pe noi înșine, să ne privim în oglindă, să ne evaluăm duhovnicește? Atunci să știm că oglinda noastră este modul în care ne raportăm la ceilalți oameni. Un criteriu sigur e acesta: dacă suntem foarte aspri cu noi înșine și foarte îngăduitori cu ceilalți, cu apropiații noștri, cu cei pentru care ne doare sufletul și cu care ne întâlnim mereu.

Sigur că putem fi îngăduitori cu aproapele, însă alta este să trăiești cu un om arțăgos, care nu pricepe nimic. Cât de liber te simți în prezența lui? Cum poți purta neputința celui ce nu e tare în credință, în trăirea și în experierea lui Dumnezeu? Acolo e duhovnicia, acolo e nevoința! Așa ne maturizăm, nu în felul în care credem noi.

Traducere de Monahia Agatha