Păstrăm pe frigider o fotografie cu Părintele Teofil, ținând o scoică la ureche. Asculta marea. De curând, am aflat și de la cine primise scoica.
Amintirea mea din copilărie cu Părintele Teofil e una singură. Era aprilie. Sărbătoarea Izvorului Tămăduirii. Din satul meu se organizase o excursie la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, iar mama împreună cu mătușa au hotărât să meargă. Așa m-au luat și pe mine.
Am ajuns, deci, cu autobuzul la Mănăstirea Sâmbăta, unde era puhoi de oameni. Foarte multe nu-mi amintesc, nici nu mai știu cât de mică eram… dar știu că-mi plăcea, pentru că slujba se ținea undeva afară, iar eu mă puteam juca printre brazii din jur.
Simt şi acum agitația de la finalul slujbei. Nu știu de ce, dar în mintea mea de copil cred că asociasem puhoiul de oameni, forfota și zarva cu Evanghelia din duminica Floriilor, când Mântuitorul intra, șezând pe asin, în Ierusalim. Așa se conturase în minutea mea de copil și ziua Izvorului Tămăduirii la Mănăstirea Sâmbăta.
„Vine Părintele! Trece Părintele, faceți loc!”.Oamenii se aranjaseră pe două părți, lăsând culoar liber printre ei. Toți stăteau aplecați. Unii își întindeau hainele pe jos, pentru ca Părintele să calce pe ele… sau poate că așa vedeam cu mintea mea de copil.
Cineva m-a împins în față. „Să iei binecuvântare!”. L-am văzut atunci venind, gârbovit, sprijinindu-se de brațul unui monah mai tânăr, pe Părintele. Bătrân cât lumea. Sau poate că așa vedeam cu mintea mea de copil. Nu îi vedeam ochii, doar zâmbetul larg pe toată fața. Și pășea nemăsurând pământul. Pășea plutind. Era Părintele Teofil Părăian. În mintea mea de copil, n-am gândit decât că omul ăsta sigur e om bun.
Zâmbesc și acum. Și mă gândesc: oare cum s-o fi auzind marea, de Sus, din Cer?
Silvana Bașa