Întâlnirea Cuvioasei Maria Egipteanca cu Crucea Domnului

Părintele Spiridon Vasilakos

Cuvioasa Maria Egipteanca este o făptură care ne impresionează și ne captivează. Și putem înțelege multe lucruri din viața și din parcursul ei, insistând cu precădere asupra unor detalii. Pentru că detaliile din viața sfinților sunt foarte însemnate.

În viața Cuvioasei Maria, totul se schimbă atunci când se închină Crucii Domnului în Biserica Învierii. Acesta este primul semn − și, deși pare un detaliu, de fapt, suntem la temelia unei alte stări, a unei schimbări radicale, a unui alt nivel existențial. De ce? Pentru că schimbarea omului, transfigurarea lui începe atunci când omul întâlnește Crucea. Și de aceea Domnul îi dă omului o cruce: ca să se poată cultiva lăuntric, să se poată vindeca, să vadă adevărul său, să caute, să ardă inima lui după adevărul lui Dumnezeu. Iar lucrul acesta îl va schimba radical, profund. Doar așa se poate schimba omul.

Forma cea mai înaltă de iubire

Astfel, în clipa aceea, Sfânta Maria întâlnește Crucea. Se află la o răscruce de drumuri: întâlnește Crucea, întâlnește ceea ce căuta și nu putea afla în stilul ei de viață anterior. Sfânta Maria Egipteanca căuta frenetic, căuta cu dorire să întâlnească iubirea − ca orice om −, dar căuta într-o manieră greșită, pe o cale greșită. Și, căutând iubirea, ajunge să se piardă pe sine însăși. Dar, la această răscruce, întâlnește iubirea desăvârșită, întâlnește forma cea mai înaltă de iubire, care este iubirea lui Hristos pentru om, și care se exprimă prin Cruce. Și, de acum înainte, totul se schimbă.

Cu toții ne amintim că nu putea intra în biserică. Nu Dumnezeu o împiedica, ci modul ei de viață; trecutul era cel care o reținea. Adesea, credem că viața noastră de dinainte s-a dus, fără să realizăm că tot trecutul nostru s-a întipărit în noi. De aceea, omul duhovnicesc se aseamănă cu acei războinici despre care a vorbit Homer, acei călăreți care se antrenaseră atât de mult, încât se puteau lupta și cu spatele. Exact așa se întâmplă și în viața duhovnicească − pentru că omul, în viața duhovnicească, se luptă cu trecutul său. Pocăința înseamnă să mă întorc în trecut și, cu ajutorul harului dumnezeiesc, să dezleg, să vindec toate acele părți ale sufletului care au fost legate și prinse în această stare de captivitate numită „păcat”. Deci trecutul Cuvioasei este o piedică pentru sufletul ei. Și ea își dă seama. Când întâlnești dragostea, începi să fii conștient. Când Îl întâlnești pe Hristos, ți se deschid ochii, începi să simți, să înțelegi. Și ea a conștientizat. Și-a dat seama că obstacolul ei este trecutul ei.

Un alt detaliu al vieții sale este că, după ce a acceptat [chemarea Crucii], după ce a intrat și s-a închinat Sfintei Cruci − imagine care nu este nimic altceva decât asumarea luării Crucii −, o vedem Cuvioasa în curtea Bisericii Învierii cum pleacă în grabă. Practic, aleargă – și este un detaliu foarte important! De ce? Pentru că vrea să se îndepărteze de cine este. Pentru că vrea să scape de moartea ce purta în ea chipul dragostei, dragoste care pusese stăpânire pe viața ei. Și aleargă spre pustie pentru a se lupta cu această moarte. Nu este ușor, pentru că această moarte îl afectează profund pe om și se ascunde în toate cotloanele sale: în gând, în dorință, în înclinație, în suflet, în intelect, în trup. Se luptă 47 de ani încheiați − prin viața pe care acum o are, cu ajutorul Crucii lui Hristos, Vieții și Învierii Lui −, timp de 47 de ani încheiați se luptă să dezrădăcineze moartea din ea, ca să poată sădi sămânța Vieții, și Viața să dea roade în ființa ei. Pentru a săvârși acest lucru, ea se refugiază în pustie.

Ce este pustia?

Aici este cel de-al treilea punct asupra căruia trebuie să ne oprim. Pustia nu este doar un loc, pustia este un mod − un mod de viață. Și, pentru a putea înțelege acest mod de viață, merită să deschidem Sfânta Scriptură, Noul Testament, unde vom vedea că, în pustie, Hristos se luptă cu diavolul și îl înfruntă. Vom vedea că, în pustie, Domnul Se retrage ca să Se roage. Vom vedea că, în pustie, adeseori în locuri retrase și pe înălțimi, El îi cheamă pe oameni ca să le dea cuvânt − cuvântul adevărului, cuvântul libertății, cuvântul mântuirii, cuvântul vindecării, cuvântul lui Dumnezeu. Vom vedea că, în pustie, Domnul Se botează.

Ce este pustia, așadar? Înfruntarea, în modul nostru de viață, a tot ceea ce nu este Dumnezeu. Înfruntarea a tot ce este întunecat, tot ce este rău, tot ce este demonic dinlăuntrul meu. Prin urmare, atunci când, cu harul lui Dumnezeu, îmi înfrunt patimile, această stare, această confruntare, acest război nevăzut, neanunțat, dar atât de puternic, poate fi numit „pustie”. Aici, în „pustie”, omul e ispitit, se antrenează duhovnicește și se cultivă sufletește.

Ce înseamnă pustia? Să mă izolez pentru o vreme, ca să pot auzi glasul lui Dumnezeu. Spun Părinții Bisericii că, atunci când se deschide Evanghelia la Sfânta Liturghie, se deschide gura lui Hristos. Așa că trebuie să rămân singur, ca să aud acest cuvânt. De ce? Deoarece cuvintele picură ca o ploaie în jurul nostru, și adesea nu sunt doar cuvintele din afară, ci și din lăuntru. Să nu uităm că pofta noastră strigă, se revoltă, pofta noastră bolnavă de aroganță se împotrivește. Să nu uităm că voia noastră proprie urlă, are glas. Gândul nostru are glas. Toate sunt vocale, strigă în noi și în jurul nostru! Aceste glasuri sunt chemări și, mai presus de toate, ispitiri, și trebuie cumva să mă izolez de ele. Domnul spune: „Cine are urechi de auzit să audă”. Să mă izolez, ca să pot auzi acest cuvânt al adevărului, iar nu pe toată lumea; nu vorbele, ci pe Cuvântul.

Domnul se retrage în pustie pentru a da cuvânt [omului]. Iar această relație a omului cu cuvântul lui Dumnezeu este o comuniune în duh cu El, și o stare duhovnicească a omului. Domnul se duce în pustie ca să fie botezat. Deci omul, oricare dintre noi, ar putea numi „pustie” înfruntarea cu patimile, cu acele stări patologice. Ar putea numi „pustie” relația lui cu cuvântul lui Dumnezeu, studiul cuvântului lui Dumnezeu. Ar putea numi „pustie” și acest al doilea botez în harul lui Dumnezeu, prin intermediul Tainelor Bisericii. Astfel omul, trăind în această „pustie”, dobândește o comuniune strânsă cu Dumnezeu. Trăind în această „pustie”, dobândește o relație adevărată cu sine însuși, o relație curată cu sine însuși. Și numai atunci poate dobândi o relație adevărată, o relație curată și cu aproapele său.

Sfânta se refugiază, așadar, în pustie, acolo unde ar trebui să se refugieze fiecare dintre noi. Și nu într-un loc anume, ci într-un mod de viață. Toate clipele din pustie sunt intense, pentru că sunt lupte − sunt luptele morții cu viața. Ale omenescului cu neomenescul. Aceste lupte sunt foarte puternice. Sunt luptele omului cu fiara, ale luminii cu întunericul. De aceea pustia e o cale aventuroasă, captivantă și cutremurătoare. Acolo întâlnim câteva trăsături ale Sfintei.

Acesta este marea biruință!

Când Avva Zosima se apropie de ea, nu poate spune dacă această făptură pe care o vede este bărbat sau femeie. De ce? Deoarece Cuvioasa nu a vrut să arate în pustie ceea ce scosese în evidență în lume, adică feminitatea ei. Ea a vrut să arate omul, ființa umană. Adeseori încercăm să scoatem în evidență bărbatul sau femeia, dar fără a fi întâlnit încă omul din fața noastră. Și de aceea eforturile noastre eșuează. Uneori ne apropiem de cineva pentru că este femeie, sau de altcineva pentru că este bărbat. Și aici se află marele nostru eșec, aici se află, pesemne, o parte din nefericirea noastră. De ce nu ne concentrăm pe om? De ce? Pentru că nu l-am aflat pe om. De ce? Pentru că nu ne-am luat Crucea. Nu ne-am întâlnit la răscruce, nu am alergat în pustie, nu ne-am îndepărtat − nu de noi înșine, ci de egoismul nostru.

Și observăm la oameni o neliniște și o strădanie de a scoate în evidență masculinitatea sau feminitatea. Dar toate acestea sunt foarte ieftine și superficiale. Și, de multe ori, devin pietrele funerare ale omului. Sfânta Maria Egipteanca merge în pustie ca să învie omul. De aceea, Avva Zosima nu o vede ca pe un bărbat sau ca pe o femeie. Dar ceea ce întâlnește este un om − și acesta este marea biruință! Un om pe care, deși îl vedem în icoane cu pielea arsă de soare, scheletic de la aspra postire, gol − pentru că nu a găsit de atâția ani o haină care să-i acopere trupul −, cu toate că îl vedem astfel, această evidențiere a omului în pustie i-a conferit o frumusețe incredibilă. Nu acea frumusețe mincinoasă, artificială, ci o frumusețe adevărată, autentică. A ieșit la iveală omul. În viața Cuvioasei, din momentul în care omul a fost scos la suprafață, Însuși Dumnezeu stăpânește. De aceea, cele câteva lucruri pe care i le dezvăluie lui Avva Zosima sunt atât de puternice și de însemnate.

Unul dintre ele este cuvântul lui Dumnezeu. Avva Zosima o aude recitând pasaje întregi din Sfânta Scriptură și este uimit, pentru că nu are nicio carte cu ea. Poate că nici nu știe carte! Și e cu neputință ca în viața ei de dinainte să fi deschis vreodată Sfânta Scriptură sau să fi auzit vreo predică. Iar când o întreabă, ea îi răspunde. Cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit în viața ei: „căci mă hrănesc și mă acopăr cu cuvântul lui Dumnezeu, care cuprinde totul, că nu numai cu pâine va fi omul viu”. Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut totul pentru ea. Și vedem un om care se hrănește, se împărtășește de Dumnezeu, își potolește setea din Apa vie Care este Hristos. Și se îmbracă în Hristos – cu alte cuvinte, totul în viața ei este Hristos.

Acesta e rezultatul parcursului ei ascetic, al străduinței duhovnicești a Cuvioasei Maria: totul Hristos!

Traducere de Monahia Agatha