Părintele Macarie de la Pasărea, chipul bucuriei (I)

Ne vorbește Părintele Arsenie Muscalu 

Părintele Macarie Ioniță († 3 august 2007) face parte din ceata marilor duhovnici ai neamului nostru, alături de Părintele Paisie Olaru, Părintele Cleopa Ilie, Părintele Arsenie Papacioc sau Părintele Sofian Boghiu, care au dus pe umeri povara unui secol întreg, cel mai sângeros și mai dureros din istoria omenirii. Să-l ascultăm amintindu-și primii pași sub îndrumarea Părintelui Macarie pe unul dintre ucenicii săi, Părintele Arsenie de la Cornu, cel ce ne oferă nu doar o simplă povestire, ci o adevărată părtășie duhovnicească la prezența acestui bătrân de Pateric al zilelor noastre. (A.S.)

- Părinte Arsenie, aţi fost ucenicul Părintelui Macarie de la Pasărea. Vă mai amintiţi cum a fost prima întâlnire cu Părintele Macarie?

- Nu ştiu dacă mi-au rămas amintiri de la prima întâlnire cu Părintele Macarie, dar cred că am reţinut mai mult atmosfera duhovnicească ce-l înconjura pe Părintele. Se întâmplă că după o vreme ne obişnuim cu prezenţa oamenilor duhov­niceşti, a Părinţilor noştri, şi poate nu mai gustăm la fel de mult binecuvântarea care ne vine prin ei. Se întâmplă! Dar primele întâlniri sunt mai vii, şi cred că mai mult asta mi-a rămas în suflet: ceva din atmosfera duhovnicească răspândită în jurul Părintelui Macarie.

Cred că prima întâlnire a fost prin 1985 ‒ eram în clasa a unsprezecea de liceu şi am venit la Părintele Macarie împreună cu un profesor de Fizică, fiu duhovnicesc al Părintelui Macarie, care m-a adus atunci pentru prima dată la spovedit la Părintele. Mi-aduc aminte că am venit pe jos din Brăneşti prin satul Pasărea şi, la un moment dat, a apărut mănăstirea. Aşa mi s-a părut atunci, văzând mănăstirea, că se simţea foarte puternic legătura între cer şi pământ. Acolo au trăit, fără îndoială, multe maici nevoitoare, care şi-au sfinţit viaţa – ştiţi că mănăstirea este ctitorită de Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, iar mama Sfântului Calinic a fost printre primele vieţuitoare ale mănăstirii. Aşa am simţit eu atunci, că e un har mare asupra mănăstirii. Şi apoi, întâlnindu-l pe Părintele Macarie, impresia aceasta s-a întărit, de unde am înţeles eu că şi rugăciunile Părintelui Macarie contribuie la acea legătură între cer şi pământ care se simţea.

Pentru mine a însemnat foarte mult faptul că l-am cunoscut pe Părintele Macarie la acea vârstă. Mă spovedeam înainte în satul natal, la un preot de mir, om cu frica lui Dumnezeu, de care m‑am folosit ‒ şi de prezenţa lui, şi de slujirea lui –, dar întâlnirea cu Părintele Macarie a fost un moment de cotitură în viaţa mea. Prin Părintele Macarie s-a împlinit cumva şi chemarea mea spre monahism, deși Părintele nu a făcut ceva anume în sensul acesta, nu m-a îndemnat niciodată să merg la mănăstire, dar pur şi simplu aşa s-a întâmplat. S-a creat atunci o legătură duhovnicească, iar după liceu a continuat. Am intrat la Facultatea de Fizică, la Măgurele, cumva tot aproape de Părintele Macarie, mă spovedeam mai des, legătura duhovnicească s-a întărit, iar lucrurile au mers în direcţia aceasta. Și aşa am simţit, că a avut un rol important Părintele Macarie în definirea căii mele.

- Cum era ca duhovnic Părintele?

- Părintele Macarie avea foarte multă blândeţe. A fost mai bine de treizeci de ani duhovnic la Mănăstirea Pasărea, iar Maica Tomaida, care l-a îngrijit aproape în toată această perioadă, spunea că nu l-a văzut niciodată mânios. Fiind ucenică de chilie, ar fi avut ocazia să-l vadă! Foarte multă pace şi blândeţe şi bunătate răspândea prezenţa Părintelui Macarie. Dar pacea, bunătatea şi blândeţea nu însemnau slăbiciune, căci în acelaşi timp îi simţeai şi fermitatea, mai ales atunci când era vorba de lupta cu păcatul. Și fermitatea aceasta a Părintelui te ajuta şi pe tine să fii ferm în lupta cu păcatul.

Mi-aduc aminte că atunci, copil fiind, aveam obiceiul, nu ştiu de unde dobândit, să pomenesc numele celui rău. Şi cred că asta i-am spus la prima spovedanie. Iar Părintele mi-a dat atunci canonul ca, de fiecare dată când mai scap acest cuvânt, să spun de trei sute de ori „Tatăl nostru”. După una sau două recidive, m‑am lecuit! Nu atât asprimea canonului ‒ că nu este foarte uşor să spui de trei sute de ori „Tatăl nostru” ‒, cât faptul că m-a ajutat să conştientizez răutatea, greutatea, gravitatea păcatului. Răspândea prezenţa Părintelui, spuneam, multă bunătate, multă blândeţe – şi ca duhovnic, la spovedanie, avea răbdarea de-a te lăsa să te exprimi. Era foarte discret, nu te stingherea cu prezenţa lui în a-ţi vărsa sufletul înaintea lui Dumnezeu. Chiar prin bunătatea şi blândeţea şi răbdarea lui te ajuta în sensul acesta. Dar simţeai şi această fermitate.

- Ce-l bucura la fiii duhovniceşti?

- Ce-l bucură pe orice duhovnic, până la urmă: să fie ascultători de Dumnezeu.

„Sunt în slujba lui Dumnezeu”

- Cum era slujirea Părintelui?

- Am slujit cu Părintele de câteva ori, dar impresiile cele mai puternice au fost tot de la primele dăţi când l-am văzut slujind, elev fiind, când îl mai prindeam pe Părintele la slujbă. Şi vă spun cum am perceput eu. Mi‑am dat seama mai târziu că fizic nu impresiona, dar aveam impresia că este uriaş. O masivitate, dar nu o masivitate apăsătoare. Prezenţa lui transmitea ceva măreţ, dar, în acelaşi timp, vocea Părintelui şi felul cum slujea era foarte lin şi delicat, avea o fragilitate ‒ nu rostea ecteniile cu o voce impresionantă, ci cu o voce stinsă, foarte calmă, foarte liniştită, foarte aşezată. Iar dincolo de această aparentă fragilitate a vocii, simţeai că rostirea cuvintelor liturgice vine de undeva, din adânc, şi transmite foarte multă forţă duhovnicească.

- Pe ce punea mai mult accent: pe trăire sau pe nevoinţă?

- Punea accent mai mult pe trăire, dacă e să ne exprimăm în termenii aceştia. Părintele Con­stan­tin Coman, care i-a luat un interviu, se amuza puţin pe seama faptului că Părintele Macarie spunea că şi la fiii lui duhovniceşti a observat că, dacă-i ia cu nevoinţa, lucrurile mai scârţâie. Adică a observat că, dacă le-a dat canon să facă metanii sau să postească sau să spună rugăciuni multe, nu fac! Şi Părintele Constantin Coman se amuza mai ales de faptul că Părintele Macarie avea un fel simplu şi plăcut de-a spune lucrurile, zicând că cele mai bune rezultate le-a obţinut cu „Tatăl nostru”. Canoanele pe care le dădea erau să spui de un număr de ori „Tatăl nostru”. Deci accentul lui, dacă e să zicem aşa, cădea pe trăire, dar nu ezita să te pună şi la treabă!

Mi-aduc aminte cum Părintele Macarie mi-a povestit odată de un bătrânel de acolo, din Brăneşti – va fi murit între timp –, care nu prea s‑a spovedit toată viaţa, dar la bătrâneţe a ajuns la Părintele Macarie, iar Părintele i-a dat să spună zilnic, de o sută de ori, „Tatăl nostru”. Şi povestea Părintele Macarie cât de conştiincios era bătrânelul şi cum s-a transformat, cât de fericit era, ce bucurie lăuntrică dobândise după ce se spovedise curat şi-şi câştigase această preocupare lăuntrică, să pomenească numele lui Dumnezeu, nu cu rugăciunea lui Iisus, ci cu „Tatăl nostru”. Deci Părintele Macarie avea un accent pus totuşi şi pe nevoinţă.

- Dar despre greutăţile prin care a trecut în viaţă v-a povestit?

- Mi-a mai povestit despre greutăţile prin care a trecut în viaţă. El a prins instaurarea regimului comunist, era tânăr atunci. Şi a fost o mare apăsare pentru el, o mare durere să vadă distrugerea unui mod de viaţă de la sat. A văzut cum oamenii decăzuți ai satului au primit funcţii de răspundere – au ajuns primari, preşedinţi de C.A.P. – şi cum țăranii au început să se strice sufleteşte. În perioada aceea, el a plecat la mănăstire, iar în mănăstire i-a fost dat să treacă printr-un moment foarte greu, atunci când a fost închisă Mănăstirea Balaciu. Părintele Macarie era stareţul mănăstirii când s-a pus lacătul pe uşile bisericii în Vinerea Mare ‒ tocmai în Vinerea Mare! Au încărcat puţinele bagaje în maşină și au fost duşi cu un camion la Mănăstirea Căldăruşani ‒ împreună cu Părintele Macarie era şi Părintele Damian, cel care a fost stareţ la Sitaru. Au ajuns la Căldăruşani chiar în timpul Prohodului.

Povestea Părintele Macarie că nu a simţit în anul acela că Sfintele Paşti au fost Sfintele Paşti, nu a simţit bucuria sărbătorii. Spunea asta pentru că el, copil fiind în satul lui, a trăit bucuria sărbătorilor cu o intensitate pe care poate noi nu o mai simţim acum. Această bucurie a sărbă­torilor spunea Părintele Macarie că nu venea din abundenţa materială, pentru că erau săraci, ci mai ales din starea de frăţietate în care trăiau. Se bucura satul întreg ca o singură inimă. Trăiau bucuria Naşterii Mântuitorului sau bucuria Învierii Lui ca o singură familie, ca un singur suflet. Dar în anul acela nu a mai simţit bucuria sărbătorilor, a fost foarte apăsător totul. Și a fost un fel de mică minune a vieţii lui în Săptămâna Luminată – venise ziua Izvorului Tămăduirii, iar el era încă în starea aceasta de apăsare, de greutate sufletească. Atunci Părintele stareţ l-a rugat să spovedească pe cineva. Și, în momentul în care o spovedea pe această femeie, a avut un gând ‒ un gând simplu, dar care de sus a venit, şi care i-a spus: „Sunt în slujba lui Dumnezeu. Slujirea mea adusă lui Dumnezeu nu s-a ştirbit cu nimic. De ce să fiu mâhnit?”. Și dintr-odată i s-a ridicat acea mâhnire. S-a simţit în rostul lui şi la locul lui și nu a mai simţit apăsarea.

„Nu vă sunt dator cu nimic!”

A mai avut momente grele și la Căldăruşani. Era ghidul mănăstirii și Securitatea a încercat să-l racoleze. A fost o presiune asupra lui. Și, pentru că spuneam de fermitatea Părintelui, o amintesc din nou, pentru că Părintele, deşi era atât de discret, de delicat, de bun, totuși lucrurile nu erau gri la el ‒ lucrurile erau foarte limpezi. Cei care au venit să-l racoleze i-au spus că, fiind ghidul mănăstirii, deţine anumite informaţii şi trebuie să‑i ajute în serviciul lor. Și atunci Părintele Macarie a spus: „Nu ştiu cine sunteţi. Eu sunt angajat al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Nu vă sunt dator dumneavoastră cu nimic”. Aceia au început să râdă aşa, ironic: „A, nu te preface că nu ştii cine suntem!”, încercând să-l intimideze. Însă discuţia s-a încheiat aşa, Părintele a rămas ferm pe poziţie: „Eu nu vă dau socoteală dumneavoastră. Eu nu dau socoteală nimănui, decât mai-marilor mei. Bisericii îi dau socoteală”. Dar a trăit cu teamă după momentul acesta. Deși nu au fost consecinţe vizibile, totuși în viaţa lui a urmat o perioadă grea, pentru că a primit multe sarcini – încă o sarcină, încă o sarcină, încă o sarcină... El era om jertfelnic, un om care nu refuza atunci când era pus sau rugat să facă ceva, și a ajuns să se extenueze, a ajuns să nu mai poată să doarmă, să simtă că se ruinează fizic. Dumnezeu l-a scăpat şi în împrejurarea aceasta şi, încet-încet, şi-a revenit. Poate ceva asemănător cu ce a păţit Starețul Tadei de la Vitovniţa, care şi el, într-o anumită perioadă a vieţii lui, a trăit o depresie puternică, de pe urma căreia şi-a revenit încet-încet.

- Lumea și-l amintește pe Părintele Macarie ca pe un chip al blândeții și al bucuriei. Însuşi numele „Macarie” înseam­nă „fericit”. Cum şi-a păstrat bucuria în aceste vremuri de prigoană?

- Cu încrederea în Dumnezeu şi-a păstrat bucu­ria, cu încrederea că toate sunt în mâna Lui. A avut credința aceasta că, dincolo de linişte sau de prigoană, dincolo de împrejurările grele sau uşoare ale vieţii este pronia lui Dumnezeu. A avut încrederea aceasta nestrămutată în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Am mai povestit întâmplarea aceasta, că veneam la Părintele Macarie împreună cu alţi Părinţi ‒ eram la Mănăstirea Cernica atunci ‒ şi, cum se întâmplă, pentru a crea o conversaţie, noi mai spuneam, ca oameni: „Vai, ce căldură este afară!”. Chiar şi în astfel de împrejurări, când cineva poate să dea un răspuns de complezenţă, Părintele era foarte atent – asta mi-a revelat cumva starea de trezvie în care trăia Părintele Macarie, adunarea lui lăuntrică. Nu încuviinţa, nu se unea cu noi să alimenteze conversaţia, ci, dacă se întâmpla să spunem: „Vai, ce cald este afară!”, el ridica degetul în sus şi spunea: „Cum porunceşte Stăpânul!”. Atât de conştient era că toate sunt sub pronia dumnezeiască, încât până și ceva ce pare banal, pentru Părintele era sub pronia dumnezeiască.

(va urma) 

Interviu realizat de Anca Stanciu 

Din „Familia Ortodoxă”, august 2021