Amintiri din închisoare

Ne vorbește Părintele Adrian Făgețeanu

- Părinte, când aţi fost arestat, de ce aţi fost acuzat?

- Ei, faptul că la Rugul Aprins ne rugam pentru binele creştinismului l-au clasificat, după Codul lor penal, ca „activitate intensă contra clasei muncitoare”. Am fost arestat la Căldăruşani, într-un chip puţin mai romantic. Părintele stareţ de acolo mi-a spus: „Părinte Adrian, eu trebuie să merg cu şareta până la Moara Săracă” – ăsta primul sat de la Căldăruşani, cel mai apropiat; înainte se numea Codrul Vlăsiei, unde veneau haiducii şi luptau împotriva fanarioţilor. Și zice: „Mie mi-e urât să merg singur cu cabrioleta la Moara Săracă, vino şi cuvioşia ta!”. Bine... Mă urc şi eu lângă el, el mână calul şi, după ce facem un kilometru de la mănăstire spre sat – numai un kilometru! –, ajungem la şosea. Eu mă urc în şaretă, merg cu Părintele un kilometru şi ceva, ajung la şosea, şi acolo era o dubă. Ştiţi ce înseamnă dubă, nu? O maşină care n-are geamuri, totul e negru. Şi domnii securişti spun: „Să trăieşti, tovarăşe colonel! Bine că ni l-ai adus!” – pentru că pentru ei era penibil să vină în mănăstire, să mă aresteze în mănăstire, să audă toţi că au venit securiştii şi au arestat un călugăr sau ieromonah. Nu era mai bine că mă duce plocon?

- Deci stareţul era colonel?!

- Da, dar până atunci n-am ştiut nici că e colonel, nici că la Moara Săracă, la şosea, era duba pentru puşcăriaşi.

- V-au bătut foarte tare în închisoare?

- Da. Odată eram dus de la Suceava la Jilava. Şi văd că intră într-o zi un securist în celulă. N-a trecut nicio secundă de când a intrat, întâi mi-a dat cu bâta în cap, pe urmă a început cu picioarele să-mi dea în burtă şi mai jos de burtă. M-a trântit jos şi a început să dea cu toată setea, să mă distrugă. Eu m-am uitat la el nu speriat, ci mai mult ciudat... El: „Ce te uiţi aşa la mine?”. Zic: „Aţi auzit că am făcut eu aşa ceva cu altul şi vreţi să vă răzbunaţi? Atunci sunt de acord. Dar, dacă nu ştiți cine sunt, ce-am făcut, de ce dați cu atâta sete, cu atâta cruzime?”. Şi el îmi spune: „Ce crezi, că eu n-am conştiinţă?”. În loc de „of” şi „au”, am început să râd. „Ai conştiinţă!”. Ei nici n-aveau altă metodă...

- Nu înţeleg cum s-a rezistat în închisoare. Ştiu că mulţi au cedat, sub tortură. Dumneavoastră cum aţi rezistat, Părinte?

- Nu ştiu, n-am rezistat eu. Nu ştiu... Nu vă pot răspunde. Nu e constituţia fizică care a rezistat. În antichitate şi-n vremurile vechi, când o armată biruia pe alta, scoteau ochii la toţi, numai unuia îi scotea un singur ochi, să meargă acasă, să spună ce-au păţit ceilalţi, ca să nu se mai opună ţara la duşmanul respectiv. Părintele Daniil (Sandu Tudor) a fost bătut până ce l-au omorât şi l-au aruncat la groapa cu gunoi. Or, Dumnezeu vrea ca unul să nu moară, să spună la alţii ce s-a întâmplat. Nu e rezistenţa mea. Eu n-am ştiut că o să-mi dea atâţia ani Dumnezeu, nici n-am cerut.

- La Aiud vă aruncau cruciuliţa la gunoi...

- Da, o aruncau mereu în coşul cu gunoi. Şi eu de şapte ori m-am dus şi am luat-o. Ei îmi dădeau şi peste mână, peste toate; eu nu mă lăsam. Şi i-am obosit eu pe ei.

- Şi v-au lăsat-o, până la urmă?

- Mi-au lăsat-o.

- Acolo, la Aiud, a fost cea mai cruntă închisoare?

- Nu. Cea mai cruntă a fost la Piteşti, dar eu n-am fost acolo. Eu am fost la Aiud, la Poarta Albă, la Ostrov, Dunăre − Marea Neagră, când s-a făcut canalul acela... Ne-a trimis să facem noi canalul. Şi acolo au murit foarte mulţi.

- Şi cum se purtau cu dumneavoastră?

- Simplu! De exemplu, dacă nu le convenea ceva, iarna, când era gerul mai mare, mă puneau într-o carceră de lemn − o carceră afară, nu în clădire, în baraca unde erau deţinuţii −, îmi spuneau să mă dezbrac şi turnau apă rece pe mine. Dacă aş fi fost de tot gol, poate că nu era aşa rău, dar, fiind puţin îmbrăcat, apa aceea îngheţa pe mine. Şi odată mi-au îngheţat mâinile, a căzut şi pielea, şi sub piele, încât se vedeau şi vinele, şi oasele. Am fost pe urmă, după ieşirea din puşcărie, la mulţi dermatologi, şi la Deva şi la multe spitale, să-mi refac pielea. Şi foarte greu s-a refăcut, după mulţi, mulţi ani.

- La Gherla aţi fost?

- Nu. Am fost la Jilava şase ani, la Braşov un an, la Făgăraş trei ani, şi la Aiud, din ’58 până-n ’64. La Canal cred că un an şi jumate, din ’62 până în ’64, când a fost decretul acela din ’64 al lui Ceauşescu, care ne-a scos din puşcărie. La Canal eram pus să încarc nişte vagoane cu prundiş şi alte munci. Acolo au murit, pot să spun, mai mulţi ca la Aiud, mai mulţi deţinuţi. Acolo erau trei barăci mari numai cu preoţi. Aşa de mulţi preoţi!

- Cu securiştii care v-au bătut în închisoare v-aţi mai întâlnit pe urmă?

- Nu! Nici nu m-a interesat. Unul, Blehan, fecior de cantor din Iaşi, mi-a spus: „Ce crezi, că eu n-am conştiinţă?”. În durerea cea mare, când trebuia să gem, să oftez, eu am râs: conştiinţă!

- E important să lăsaţi nişte mărturii...

- La Aiud, odată, ne-au concentrat într-o cameră mai mulţi, cu paturi de fier suprapuse. Şi erau doi cu acelaşi nume: Ionescu Victor. Şi unul se roagă aşa: „Am auzit spunându-se în biserică: «Dumnezeul nostru, în cer şi pe pământ, toate câte a vrut a făcut». Deci, Tu, Doamne, dacă vrei, poţi să mă scoţi din Aiud, să merg acasă, să-mi iau salariul, să-ngrijesc de soţie, de copii... Dar, Doamne, fii atent: eu sunt Ionescu care dorm jos, nu pe patul de sus!”. Râdeţi, dar e de plâns! Se poate numi creştin acela care crede că Dumnezeu habar n-are cine e? Dacă nici atâta nu ştie, că Dumnezeu e atotştiutor?

Iar pe cel care se roagă doar pentru el, nu-l va asculta Dumnezeu niciodată! Nu numai pe fariseu – niciodată! Mântuitorul spune mai clar: „Cine vrea să se mântuiască numai el, acela nu se va mântui”. Capul familiei e acela care se jertfeşte pentru mântuirea tuturor din familia lui, de care răspunde el. Mântuitorul S-a jertfit pentru toţi care sunt în Biserică. De aceea e capul Bisericii Mântuitorul, că S-a jertfit pentru toţi; de aceea capul familiei e capul familiei, ca să se jertfească – întâi învăţând pe soţie, pe copii, pe părinţi, pe fraţi, ce trebuie să facă ca să se mântuiască. Zi şi noapte, asta să fie prima lui grijă, aşa cum un căpitan de corabie cu pânze nu are să-şi salveze viaţa până ce nu-i salvează întâi pe toţi.

Fragmente alese din Părintele Adrian Făgețeanu,

„Viața mea, mărturia mea” (Ed. Areopag, Ed. Meditații 2011)