În consilierea școlară, una dintre cererile frecvente acoperă zona de consiliere parentală. Părinți, bunici și, mai rar, unchi sau mătuși care au grijă de copii în creștere.
Copii în creștere...
Mă opresc aici, fiindcă mi-a venit în minte predica Părintelui care a ținut slujba de înmormântare pentru tataie. Privind-o pe mama și pe sora ei, care nu se puteau opri din plâns, a spus că abia acum copilul rămâne fără părinți. Niciodată mai devreme. Fiindcă, atât timp cât părinții trăiesc, ești copilul lor, indiferent de vârsta pe care o ai.
Aceasta ar putea fi una dintre cheile care explică parenting-ul la noi. Poate că de aici vine legătura puternică dintre părinți și copiii lor, chiar și atunci când aceștia sunt adulți. De aici și tendința de a agonisi pentru a le lăsa ceva în urmă. De aici și dorința de a-i feri de suferințe și greutăți, uneori cu prețul încălcării limitelor lor de adulți.
Scriam că sunt... sau poate că ar trebui să folosesc timpul trecut și să spun că erau atât de legați. Fiindcă și creșterea copiilor în spațiul mioritic s-a schimbat. Așa cum s-a schimbat și transhumanța.
Tot mai des vorbesc cu părinți care îmi spun că vor să fie prieteni cu copiii lor. Că vor să le respecte libertatea. Și nu-mi vorbesc despre copii de 25 sau 30 de ani. Nu. Îmi vorbesc despre copii aflați în ciclul primar sau gimnazial.
În ciclul primar, această „prietenie” conturează uneori un tablou foarte strident: țipete, mofturi, alinturi, copleșire emoțională. Părintele ajunge să graviteze în jurul copilului și să-i slujească stările și dorințele, iar copilul se poate isteriza mai ceva ca un adult, tocmai fiindcă nu are ancora unei coreglări emoționale oferite de un adult care să-și asume rolul de părinte.
În gimnaziu, începi să te uiți la adevărate „filme”, nu mai privești „tablouri”.
Părinți care fumează tutun sau vape împreună cu copiii lor, ca să-i ferească de consumul de droguri. Membri ai aceleiași familii care stau împreună, dar fiecare izolat în propriul virtual, cu ochii în propriul telefon. Părinți care îngăduie aproape orice în numele libertății și prieteniei: tatuaje, vopsirea părului la vârste fragede, unghii false, vestimentații provocatoare, limbaj lipsit de respect, ba chiar înjurături schimbate între părinți și copii, „ca să condimenteze puțin dialogul familial”.
Te uiți și ai vrea să schimbi canalul. Dar constați că „filmul” rulează pe toate canalele.
Acum câțiva ani, călătoream ceva mai mult în afara țării. În Anglia și Germania am observat această detașare a părinților de îndată ce copilul devine major. Apoi mi-am amintit de o poveste relatată de profesorul Adrian Opre. Fusese găzduit în SUA de o familie, și a aflat abia după două luni că gazdele aveau un copil. Nu pentru că ar fi fost vreun secret, ci pentru că acesta își trăia viața independent de părinți.
Când vorbim despre modelul american, englez sau german, ne gândim de obicei la independența copilului. Poate totuși acolo este la fel de importantă și independența părintelui. De aici derivă, evident, și abordări culturale care pun accentul pe autodeterminare: „faci ce vrei”, „este corpul tău”, „alegerea îți aparține”.
Modelul românesc tradițional funcționa diferit. El făcea trimitere la o cultură familială transmisă din generație în generație. Evident, și acest model avea hibele lui. Principiul întâlnit adesea era: „Eu te-am făcut, eu te omor”.
Nu idealizez trecutul și nici nu demonizez prezentul. Observ însă înlocuirea unei culturi de creștere a copiilor bazată pe principii și valori împărtășite social cu o cultură bazată aproape exclusiv pe principii individuale. Uneori chiar fără valori suficient de puternice care să le susțină.
De aici și câteva întrebări. Oare copilul aflat în creștere are nevoie să simtă că are alături un părinte sau un prieten? Cei care abdică de la rolul parental conștientizează oare că un copil fără părinte rămâne, într-un anumit sens, orfan, chiar dacă este înconjurat de adulți?
Și încă una: atunci când ajungi să slujești toate poftele copilului, nu cumva riști să consolidezi, fără să vrei, propria lui tiranie?
Mare artă să fii părinte. Și greu. Foarte greu. Poate una dintre cele mai grele misiuni pe care le poate avea un om. Pentru că trebuie să găsești mereu echilibrul dintre dragoste și limită, dintre apropiere și autoritate, dintre a fi aproape și a nu renunța la rolul tău de părinte.
Iar pentru a găsi acest echilibru, fiecare familie se sprijină, conștient sau nu, pe o anumită cultură familială. Pe un set de principii și valori care îi ghidează deciziile, reacțiile și felul în care își crește copiii.
Dragă mamă, dragă tată, știi care este cultura familiei care susține creșterea copilului tău? Poți identifica trei principii și trei valori pe care ai vrea să le transmiți mai departe?
Și nu te gândi că simpla participare la viața religioasă a familiei este suficientă. Copiii nu învață valorile doar din ceea ce aud. Le învață mai ales din ceea ce văd în propria casă. Iar uneori le învață mai bine din acceptarea smerită a propriei nesfințenii decât din orice lecție despre sfințenie.
Daniela Costache
Consilier în dezvoltare personală și educațională
Fotografie de Gustavo Fring / pexels.com