Deodată s-a deschis ușa bisericii și prin viscol și-a făcut apariția episcopul locului, se întorcea de la o mănăstire și în drum spre episcopie și-a zis ia hai să vedem cum slujește preotul ăla tânăr. Ușile altarului erau larg deschise, tânărul preot a încremenit, episcopul s-a închinat cuminte la icoane și a făcut semn să continue slujirea, apoi s-a așezat între cei câțiva bătrâni din sat, în timp ce „părințelul” (așa erau alintați preoții în partea aceea de veac și de lume, părinței, căci substantivul deplin i se cuvenea doar Tatălui Ceresc), alb la față, cu noduri în gât, și-a deșirat vecernia palidă. La urmă s-a apropiat de episcop și i-a sărutat mâna, copleșit, preasfințite, ce bucurie, ce onoare, ce surpriză. Episcopul și-a mângâiat barba lungă (am acasă, într-un album, o fotografie a respectivului episcop, mi se mai întâmplă să-i privesc chipul bun când răscolesc biblioteca în căutarea vreunei cărți), și-a mângâiat barba, zic, apoi a rostit părinte ai voce bună dar nu cunoști tipicul, nu trebuia să porți felonul peste patrafir, nu în momentul acesta, iar ușile împărătești ar fi trebuit să fie închise și cu dvera trasă (dvera e perdeaua de la ușile cele mari, împărătești).
Transparent ca o spaimă mare, părințelul a șoptit, stins de rușine, preasfințite, îmi era frig, de aia am pus felonul deasupra, și ușile le-am lăsat deschise să se mai încălzească în altar, că singura căldură vine de la oameni și de la amărâtul ăsta de reșou electric.
Episcopul și-a mai mângâiat o dată barba, privindu-și pantofii. Apoi s-a ridicat, și-a scos paltonul scump, de alpaca, l-a așezat părințelului pe umeri, l-a îmbrățișat tăcut și a plecat, fără o vorbă, fără o cântare, a plecat cu ochii în pământ.
Trecut-au anii. Părințelul a devenit părinte, copiii i-au emigrat în lume, s-au căsătorit, și-au urmat rosturile, apoi părintelui i-au căzut firele albe de păr din barbă, după care, tot într-o zi de iarnă, a murit.
I-am dus sicriul la groapă, aveam vreo 28 de ani atunci.
Peste picioare, în sicriu, preoteasa i-a întins vechiul palton de alpaca. Să-i țină de cald în veșnicie. Îl păstrase în altar și, când îi era frig sau frică, se îmbrăca în paltonul episcopului ca într-o haină dumnezeiască.
Că dacă ai grăi în toate limbile pământului și toată știința ai cunoaște-o, iar dragoste nu ai, nimic nu ești. Iar mai mare ca iubirea nu e nici un tipic, nu e nici o rânduială.
Că Dumnezeu iubire este. După aia multe altele, eventual.
Îmbrăcați-vă unii pe alții în haina iubirii. Despre asta e Crăciunul. Cea mai frumoasă poveste de dragoste, cea mai înaltă, în care Dumnezeu S-a făcut om și S-a îmbrăcat în epidermele durerilor noastre, să ne țină de cald la o adică. Paltonul de alpaca al frigurilor noastre.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu